Mă apucă o dorința și dorul
de a măsura cu pasul și compasul ecuatorul;
complicată temă, grozavă dilemă:
de unde să încep măsurătorile?
unde să înfing sforille și unde o să ajung
când ecuatorul e un cerc perfect de rotund?

Poate ar trebui să-l măsor în grade
după operații retrograde,
poate în vectori și radiani
ori, poate, în prețuri și bani,
poate ar trebui să chem norii
să țină de capătul sforii
să dezleg brâuri de râuri, iar mările
să-mi tragă din zări depărtările.

Oare câți l-or fi măsurat înainte,
împărțindu-l pe țări și-n cuvinte?
de ce niciodată nu le-a ajuns să le ajungă
și n-au încetat să se acuze și-mpungă
scotocind după măsurătoare în pungă?

Oare să încep măsurătoare după raza de soare?
să măsor cu umbra-mi, împreună,
după raza tăcută de lună?
să pun stelele să numere crucile de pe “umere?”

Poate ar trebui să aștept
să se rotească pământul,
să dezleg măsurătorile de ploaie, și vântul,
poate să chem cercurile polare
să facem împreună măsurătoare.

Dacă aș lua meridianele, să măsor cu ele,
nu s-ar micșora distanța dintre stele?
și constelațiile nu s-ar porni la vale
peste punctele mele cardinale?

Mă las de dorința și dorul
de a mai măsura ecuatorul;
îmi iau visele și fisele și sun:
îmi răspunde un ajun de Crăciun;
până aici am măsurat cu gândul și versul,
întreb pe Acel ce a măsurat Universul.

Gospodăria ăstei țări
se numește România;
vecinii îi mută mejda
după bunul lor plac
și oamenii tac
iar dregătorii dorm adânc
în vreme ce pruncii puri plâng.

Gardul ei, aplecat-dărâmat,
putrezește a neîntremat
iar cărările din ogradă
se-neacă în noroi și zăpadă.

I-au năpădit buruienile rănile
spinii și scaieții, zorii dimineții,
îi cade zugrăveala pe gleznă,
aprinde lămpașul cu beznă.

Gospodărie, oare unde te-am pus?
la care anunțuri cu prețul redus?
în învălmășelile din iarmaroc
te văd așezată la rând de ghioc.

Peste numele tău aruncă-se zaruri
corabia-ți spartă se-neacă la maluri,
desculță, flămândă, cerșești pe la porți,
pe creștet ce aură porți?

Lacrima e oceanul dincolo de care
se întinde uscatul inimii;
vapoare-ncărcate cu sare,
între soare-răsare și soare-apune,
storc dune-n deșert…
…………………………….
Privesc printre gene și iert.

Îmbrățișarea fluturelui cu floarea
a născut culoarea,
iar a iederei cu clorofila
a-naripat acvila.

Îmbrățișarea omului cu pământul
cutremură gândul,
iar a jertfei cu iubirea
naște nemurirea.

Îmbrățișarea aripei cu zborul
deschide zăvorul
iar ce a credinței cu visul
atinge paradisul.

Îmbrățișările dintre nafir și zenit
zidesc infinit,
iar între luceafăr și Steaua Polară,
coroană stelară.
………………………………………..
De nu ar fi îmbrățișat de ecuator
pământul ar fi un cuptor;
fără îmbrățișarea de meridiane
ar fi plin de ghețari și capcane.

Ce ar fi îmbrățișarea fără mâini?
ce hrană ar fi fără-nmulțirea de pâini?
ce ai fi tu, ce ar fi el, ce aș fi eu
fără Isus Hristos și Dumnezeu?…

A fost furtună în univers,
s-au scuturat cerurile de galaxii;
vulcanii cu sinusuri sparte
miros a cămăși inundate
în apele învolburate, rebele
curg mii de miliarde de stele.

Se potolesc răzvrătiri și furtuna,
pe cer a rămas numai luna:
e oarbă, e surdă, e mută,
iar rochia ei descusută
din pliuri spre tiv se destramă,
cuptorul topește în albii aramă.

Să ningă peste cumpăna dintre ani!
să se predea ștafeta cu mâini înmănușate
albe și curate, cu mesaj de pace
și de puritate;

Să fie dreptate și egalitate,
mirese și miri, valuri de iubiri,
cerurile vină cu boltă senină,
flori albe să crească pe planetă-albastră!

Faceți primăvară în iarna de-afară!
răscumpărați timpul plătind infinitul
cu jertfa iubirii, prețul mântuirii…
și stingă-se cărbunii
ce ars-au ars pruncii lumii!

Ce valoare are libertatea
din mijlocul unei închisori?

Topiți zăbrelele temnițelor
cum topește lumina întunericul,
însoțiți-vă cu adevărul
și-l veți cunoaște,
iar adevărul vă va face liberi.

Furtuni izbucnite în pahare de ape
Dau coaja firavă să-și crape
Și parcă lovindu-se-n umbre de ziduri
În crustă de spume fac riduri.

Încorsetate-n chingi de zvârcoliri
Trimit fiori întregii omeniri
Să-și fluture ridatele steaguri de pace
Spre-a-și îneca furtunile-n găoace.

Din primul scâncet până lângă scrin
Oceanul din pahare este plin;
Când trec talazuri reci de buza lor
Oceanele cu spume se varsă în cuptor.

Rătăcim căutând polul nord al ecuatorului
ne învârtim într-un cerc,
sieși paralel,
și nu știm ieși din plan în spațiu
și din spațiu în veșnicie
până când luăm călăuză
steaua Betleemului.

Privind norii de sub poalele copacilor
poți vedea cum frunzele se scutură de ramuri
făcându-se așternuturi pământului,
iar crengile piaptănă cerul,
împletindu-l cu nuduri de vânt.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »