Am văzut piscuri de munți dezbrăcând nori

am văzut cocori scriind pe cer plecări

am văzut mări învolburate de vânturi turbate

și stele semănate în nopți întunecate.

Am văzut om alungat din Eden

și pe celălalt Om purtând o cruce de lemn

am văzut cutremure pe margini de țări

îngropate apoi în oceane și mări.

Am văzut izvoare în umăr de stânci

și lacrimi întrebând: “pentru cine plângi?”

am văzut arii arate, fericite,

în mâini curate am văzut pâini înmulțite.

În ochi înlăcrimați am văzut așteptări

am văzut trenuri stricate în gări

și șine cu carii și pline de rugină

am văzut rădăcini fără rădăcină.

Mireselor nu le-am văzut mirii

culorilor nu le-am văzut trandafirii

dar am văzut pe cer un curcubeu

arcuit de degetul lui Dumnezeu.

Primăvara asta îmi colindă pomii,

Fierbându-le seva, numără atomii;

În picuri de flori zămislește fructe,

Mieii dau de iarbă și-ncep să se-nfrupte.

Mesageri din soare pun pe tobogan

Raze încălzite la-nceput de an;

Albine și gâze sorb culori din flori

Norii răsfoiesc scrisori cu cocori.

Primăvara asta dă semne divine

Dumnezeu se uită la mine și tine;

De-acolo, de sus, ne vorbește clar:

“Omule, respiră aerul din har!”

Chiar dacă ni s-ar lua aerul,

avându-L pe Dumnezeu,

am respira în interiorul nostru

Chiar dacă ar seca apele

fântânile din inimi

ar ști să izvoreacă ape vii

a viață veșnică.

pentru veșnicii.

Chiar dacă s-ar stinge focurile lumii

ne-am încălzi la rugul aprins

pe stâlp de nor și stâlp de foc.

și cerul s-ar sprijini

Chiar dacă cerul și pământul vor trece

“cuvintele Mele nu vor trece”

-spune Hristos-

și știu:

Cuvântul Tău este adevărul.

Trăim resturi de timp ruginite,
pe marginea lui lumea-i o frunză,
în mijloc vulcanul cu ultima lavă
tușește a vreme pierdută degeaba.

Trăim resturi de timp netrăit
topit de sudura de fulger;
acul de ceasornic se rotește
să ajungă din urmă ultima secundă.

La inventarul numit literatură,
prea multe nimicuri,
și prea ciuruită scrierea ciuntită
fără miez de pită;
o! Nu mai trimiteți în lupte
penițele rupte!

Opere de arte tânjesc renegate
că nu mai au loc de-atâta talcioc,
grâul vânturat cu pâine în bob
e făcut neghinei și spinilor rob.
……………………………………
Orbii nu se prefac a nu vedea:
ei chiar nu văd
și surzii nu aud…
mi-e dor de cerul ud brăzdat de ploi
mi-e dor de voi condeie noi.

Scrieți cu lacrima
și cerneala din culorile de curcubeu,
niciodată înainte de a vă vorbi
Dumnezeu.

Trăim în prezentul continuu
vecin cu trecutul continuu
care s-a dus,
și cu viitorul continuu
care n-a venit.

Colindăm
sub clepsidra răsturnată a timpului
între ieri și mâine,
între două capete de infinit
care curg unul către altul
topindu-ne.

Trăim între rădăcini și sevă,
suntem simbioza
dintre clorofilă și lumină
și, pentru o vreme, devenim
fructul oprit făgăduit veșniciei.

După ultima picătură de energie
până și boxerii se îmrățișează
de parcă și-ar obloji rănile
de aproape.

Apoi se retrag să se vindece fiecare
până la următoarea lor confruntare;
în luptă pare că se îmbrățișează luptătorii
așa cum pare a se îmbrățișa
țărâna cu muritorii.

Se amestecă oare cocorii cu norii?
par a fi frați înaripați sub zodii de ploi,
între linia orizontului și linii verticale
de puncte cardinale.

Se amestecă înserările cu oceanele și mările?
acolo, în depărtare, nu duc la culcare
catarge pe pat de vapoare?

În fața șevaletului, cuvintele poetului
nu amestecă ele culorile cu florile?
apoi, în felinare de buchete și-n grădini
nu aprind scântei și lumini?

Se amestecă, oare, omul cu țărâna?
“pentru o vreme”, ar zice Creatorul,
Cel care-i duce dorul și care
plătește, la cruce, răscumpărare.

Plângeți noaptea cu lacrimi de umbre
să nu se vadă,
plângeți ziua cu raze de soare,
iarna să plângeți cu zăpadă
iar toama, cu sâmburi de fructe.

Plângeți din vârfuri de munte
cu râuri, spre mare,
plângeți pe cer cu păsări călătoare;
plângeți după copiii
care plâng după părinți,
faceți iazuri din lacrimile fierbinți!

Lacrimile nu sunt dulci:
sunt sărate și amare,
ar trebui adunate în pahare
și cu ele udate inimile de departe,
și cărările care întorc plecările.

Lacrimile sunt izvoarele care nu seacă,
uneori fântânile nu ajung până la inimă,
iar cumpenele, pentru a se adăpa,
se pun în genunchi numai în fața lui Dumnezeu.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »