Ce lumânări rămân aprinse
În munți cu vârfurile ninse,
Acolo unde se dau lupte
Cu flăcări înghețate, rupte?

Poate doar lacrima de ceară
Din vârf de munte, se coboară
Îmbrobodită în cojoc
Purtând la sân vlăstar de foc.

Vărsând sămânță de lumină
În inima care suspină
Aprinde foc în rug, ce, iată,
Nu se va stinge niciodată.

Întrebând firul de iarbă
ce poartă în raniță,
mi-a spus că duce clorofilă
și numărătoarea vremurilor,
filă cu filă.

Stârnindu-și tunetele să vorbească,
norii și-au scuturat ploile,
arătâd către firul de iarbă
care da să fiarbă
și care, împingând vranița,
își golea de clorofilă ranița.

Dacă cerul s-ar scutura ziua de stele
nu cumva am călca peste ele
neștiind că sunt mărgăritare rare?

Nu ne-ar arde tălpile picioarelor strivindu-le
și razele atâtor sori împrăștiați
nu ne-ar orbi?
am ști mai apoi a vorbi?

Dar mai ales ce am putea răspunde?
căci dacă ne-am ascunde
am da de Adam și însoțitoarea lui,
fiecare, pe rând, tremurând,
ca niște furi,
că au călcat porunca” Să nu furi”.

Să nu furi din păduri copaci sau muri
nici frunze scuturate, nici ramuri încordate;
să nu furi rădăcini, nici păsări, și nici vânt,
să nu furi aer, ploaie, nici umbră, nici pământ.

Să-i întocmești poeme din foșnete de frunze,
înmugurirea lor să o săruți pe buze;
fă-ți patul în păduri cu porțile deschise,
întinde-ți așternutul în palma ei de vise.

Ascultă-i în balade și șoapta și suspinul,
viseaz-o-mperecheată cu cerul și cu crinul;
îi toarnă în pocale răcoare și ozon;
pădure, ești regină și rege cu blazon.

Un vânt răsucește-n tornadă,
Burghiu, ca o haită de pradă
Sar șpanuri din resturi de sori
Când trenuri ciocnescu-se-n nori.

Furtuna își deapănă mitul,
E semn că începe sfârșitul,
Sfârșitul de timp, sfârșitul de lume,
Oceanul e plin de valuri și spume.

Iar lumea e oarbă și plină de ea,
Oloagă, mahmură și grea;
Nadirul atinge zenitul,
Câți oare din noi mai prind asfințitul?

Atunci când înfloresc
primii fulgi de nea
e semn că primăvara
iernii e aproape.

Când am ales să zbor
mi-am apropiat aripile
să nu scutur cumva stelele
peste bobii de rouă
care încă se odihneau
în pletele firelor de iarbă

Cerul își trage perdelele înmuiate
în culori pastelate
și s-a dus la culcare
cu apusul de soare.

Sub steaguri de vânt cu flamuri în zeghe
se aprind luminițe de veghe;
în palme de fulgi se aprind
fiori din concert de colind.

Dacă viața este scurtă,
atunci durerea care este în ea
de ce e atât de lungă?

Dacă îmi răspunde ecoul
e semn că și cuvântul
a ajuns la margini
și se întoarce, retoric,
în el însuși.

România de dincolo de România plânge.
Cum de nu o auzim?
Plânge de dor de trupul ei frumos și sănătos,
Plânge după rădăcinile rămase acasă,
Plânge cu fața în pumni și cu inima arsă.

Din toate punctele cardinale cântă a jale
Cu tulnice și chimvale; așa frântă,
Țara mea încă mai plânge și cântă;
Mai trăiește, rănită și robită
Așa , părăsită, are tăria de-a fi România.

Țară de aproape, țară din depărtare,
Țară cu mai multe hotare,
Ia-ți liber azi că e sărbătoare,
Ia-ți libertatea și demnitatea înapoi
Și scrie-ți calendarul cu nume de eroi!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »