Celui căruia ia bani împrumut

cu gând să-și plătească veșnicia

nu-i vor ajunge nici măcar

să-și achite chiria

pentru vremea peregrinării pe pământ.

Veșnicia mea și a ta a fost plătită

cu preț de sânge de Fiul Omului

și Fiul lui Dumnezeu,

și oferită în dar omului…tu,

omului…eu,

omului…voi,

oamenilor noi

Oare, apele cine să le adape

atunci când sunt însetate?

deșertului cine să-i semene uscat

atunci când încolțește nisipul crăpat?

Pe nori, se va găsi cineva să-i plouă

atunci când se dezbracă dăruindu-ni-se nouă?

vântului cine să-i facă respirație

între sistolă-diastolă și recreație?

Apusul de soare cine să-l pună-n tablou

înainte de a se prinde culorile-n lasou?

cum de s-au născut vânturi din boare

și fără de aripi, cum învață să zboare?

Între cercurile polare și cercul ecuator

încă se întind meridiane între suspin și fior,

topindu-și calotele de piatră și gheață

inima pământului rămâne în viață.

După șase zile de creație

Dumnezeu a făcut o zi de sabat;

i-a făcut omului respirație

și omul, în ziua de Paști, a-nviat.

Pe axa timpului au fost semănate veșnicii;

pe cea a materiei oameni de țărână;

în punctul lor de intersecție

echilibrul îl ține crucea lui Hristos;

celelalte balanțe nu-s decât deșertăciune

și goană după vânt.

Așa vorbește Dumnezeu:

” Să nu loviți a doua oară-n stâncă,

Să nu Îl răstigniți din nou pe Fiul Meu

Căci la Golgota sângerează încă.

Ajungă-vă povara aruncată

Pe crucea Lui ce o purta în spate,

Să nu Îl biciuiți încă o dată

Orbiți de amăgiri și de păcate.

Ajungă-vă ieșirea din blestem,

Ajungă-vă ieșirea din robie!

Nu mai ciopliți atâtea cruci în lemn

Și n-așteptați un alt Hristos să “vie”!

Ați fost tămăduiți de rătăcire

Și de orbire fost-ați vindecați,

V-am strămutat pe malul de iubire

De faraoni să nu fiți înecați.

Am fost și rug aprins și stâlp de nor

Și stâlp de foc în drum spre Canaan,

În însetare fostu-v-am izvor,

Și când erați căzuți v-am fost Samaritean.

Erați leproși, bolnavi, fără putere

Și rătăceați ca oile pierdute,

Iar ceru-ntreg i l-am făcut avere

Acelui ce-a vrut să Mă asculte.

Și ori de câte ori vă adunați

La rugăciune, toți, în casa Mea,

În Fiul Omului rămâneți frați;

Vă veți ruga, iar Eu vă voi ierta.

Dar, înainte pune piatra jos

Și iartă și tu cum te iert și Eu;

Învie-n învierea lui Hristos

Și teme-te de bunul Dumnezeu.

Armata mea de rugăciuni

Nu a pierdut niciun război

Fiindcă Hristos este cu noi

Și poate potoli furtuni.

Oștiri cu scuturi de credință

Țin piept oricărui inamic,

Mă sprijină să mă ridic

Și poartă steag de biruință.

În alianțele cu cerul

Cete de îngeri tăbărăsc

Zdrobind pe cei ce ne pârăsc,

Căci pentru noi jertfa e Mielul.

Fărâme de timp în arii de vremi se descos

călcăm peste ele, le mototolim,

apoi le-aruncăm într-un coș.

Corolei de flori îi smulgem petale cu dinți de rechin,

vărsăm între spini semințele sale,

apoi, nemiloși, le strivim.

Din vârf de zenit spre-adânc de nadir o scară întoarsă cioplim,

când dăm să urcăm se rup din fuștei

și-n colții de lumi ne rănim.

Ne credem titani, ne credem dibaci,

dar n-avem putere,

vâslind peste ape, dar fără Cârmaci,

vâslim în ocean de durere.

Zidim pe pământ palate și case cu chip efemer;

uităm să zidim cât încă suntem în carne și oase

o casă pe stânca din cer.

Ne-ntoarcem din arii de vremi cu mâinile goale;

a fost seceriș, călcăm peste miriști urmând pe Isus

pe urmele tălpilor Sale.

Ard spinii și scaii aprinși de la trăznet,

Scaieți, pălămidă, și ard buruieni

Trec spuze din jar însoțite cu trosnet

Prin axul uscat rămas în licheni.

Îngheață frisoane pe șira spinării

Când șerpi se-nmulțesc în Eden,

Nu este hotar la marginea mării,

Colindul se stinge și n-are refren.

Neghina și grâul s-au copt împreună

Vin îngeri să smulgă urmași de neghină

În focul nestins apoi să o pună

Adam să lucreze edenul-grădină.

Vântul cu aripi uriașe

Îndoaie vremile codașe

Între arcade tremurânde

Și bolți de cer cu stele blânde.

Se scutură din nou lumină

Peste Edenul cu grădină

Sădită pentru omul nou

Spălat în nașterea din nou.

Coruri de îngeri împresoară

Un Fiu de om ce prin fecioară

S-a întrupat din Dumnezeu

În zodii dintre Miel și Leu.

Sfărmând sicriele de scânduri

Se-așează oamenii la rânduri

Să-mbrace hainele de in

Căci vremi de veșnicie vin.

Și se opresc în dreptul tău,

Cel lepădat de omul rău,

Să faci cu îngerii pereche

Tu, cel trecut de lumea veche

Și eu și el și ea și noi

Lăsați la vatră din război;

Ei, îngerii, au trâmbițat,

Am auzit și-am înviat.

Ar fi vrut dimineața

să-și ia bun rămas de la ziua de ieri

dar nu a mai văzut-o:

între ele era noapte.

Ar fi vrut să privească peste apus

la ziua de mâine

dar nu a văzut-o;

între ele era cealaltă noapte.

Mi-e milă de cuvintele care tac în iatac

înghesuite sub coajă de pite,

vândute în târg că nu dau în pârg;

mie-e milă de cuvintele

care se târâie și zgârâie

cu ghearele, ca fiarele.

Le vindec cu ierburi de leac,

le curăț, le spăl, le îmbrac

și fac la poli și antipod

cuvintele, capăt de pod.

Să treacă prin ele cohorte de stele,

venid din lumină

spre sufletul care suspină

și inima care iubește

când însuși Hristos la ea Se oprește.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »