Lance ascuțită cu urme de coaste,

coroană de spini cu urme de frunte,

bici din curele cu urme de spate,

piroane cu urme de mâini și picioare

Înviere îmbrăcată în lumina lumii,

om de lut îmbrăcat în om de slavă,

vremelnicie schimbată pe eternitate,

trup de pâine și vin frânt pe altarul mântuirii.

Am completat galaxia cu steaua care lipsea

și galaxia mea a fost întreagă;

am completat cerul cu galaxia care lipsea

și cerul a devenit împlinit;

Cu cerul care lipsea am completat infinitul

și infinitul s-a așezat în palma lui Dumnezeu;

Dumnezeu a așteptat după mine, după tine, după noi

și apoi a făcut veșnicia în care ne-a așezat sufletul.

Cine te-a răsturnat, lume,

în hăul din hău?

războiul și ura? durerea? minciuna?

drumul fără direcție?

întunericul care îți blochează orizontul?

nebunia de-a fi bogată de nimic?

rănile pe care le presări cu sare?

Cine și ce te-a târât în arsuri?

cui ți-ai vândut stelele și îngerii?

de ce ai cumpărat smoala din Sodoma

și pucioasa din Gomora?

nu cumva umpi cu ele iadul?

Ai muțit în mijlocul propriilor tale războaie,

ai dezertat din pace,

ți-ai pus chipuri de demoni în steaguri,

I-ai întors spatele lui Dumnezeu

și El te-a lăsat în rătăcirea minții tale blestemate.

Cine tânjește a se naște din nou

va respira a ecou din Cuvânt

și nu va da cerul pe pământ,

ba, îi va înapoia pământului lutul,

acesta va fi abia începutul:

urmează veșnicia în nemărginire,

de jur împrejur scăldați în iubire.

Chiar dacă zborul poate atinge cerul

are nevoie de punct de plecare,

acolo  jos, unde își desface aripile,

așa cum smerenia duce la înălțare.

Oare Hristos n-a coborât întâi până în trup de om

pentru ca mai apoi să se înalțe

spre a ne arăta unde ne este locul

pregătit de Dumnezeu?

Când Te-am chemat Tu mi-ai răspuns,

Când m-ai chemat eu m-am ascuns,

Atuncea când m-ai pus în Rai

În loc de flori ales-am scai.

Când mi-ai dat îndreptar de legi

N-am vrut coroanele de regi

Iar din păcate și venin

Țeseam coroanele de spin.

Când crucea mea ai dus-o-n spate

Și eu Te-am osândit la moarte

Și tocmai când agonizeai

Păcatele mi le plăteai.

De-atunci m-au răscolit într-una

Vântul și gerul și furtuna

Până ce într-o zi de Paște

Am început a Te cunoaște.

Atunci m-am pocăit, ca Saul,

Iar Tu, în ușa de la staul,

Pe mine cel ce-am prigonit,

M-ai strâns la piept și m-ai iubit.

De-această dragoste nu-s demn

Căci eu te-am atârnat pe lemn

Dar ohi-Ți lăcrimau de dor

De mine, fiu risipitor.

Ar trebui să n-am cuvinte

Dar Tu mi-ai semănat în minte

În loc de crivăț și furtuni

Comori și har și rugăciuni.

De-atuncea, Doamne, mă smeresc;

Mi-ai dat cuvânt, mărturisesc,

Precum tâlharul la Calvar: “Mă iartă, că am fost tâlhar

Am citit cărți cu titluri de îngeri,

cu miez de suflete înmuiate în lacrimi,

cu coperte de cer, de foc și de ploi,

am citit cărți despre Dumnezeul din noi.

Am scris cărți cu penița inimii,

cu litere din Cuvântul întrupat,

am plâns în cuvinte cu rugăciuni

și le-am adăpat din apă vie.

Am împărțit cărți dintr-o carte,

odată cu pâini înmulțite

și cu pâine venită din cer:

gustați și vedeți ce bun este Domnul!

El, El Roi, ne aduce înapoi,

Adonai ne așează în Rai

Cât suntem în vapor, ce la prova

Drept cârmaci Îl avem pe Iehova.

Ne vorbește Cârmaciul la toți:

” Eu sunt Ce ce vă-nvie din morți,

Navigați către cer, din pământ,

Nu uitați ca Eu sunt Cel ce sunt!”

Au încolțit puzderii de stele

prin mijlocul Căii Lactee;

trebuia să-și pună brâu cu diamante

pentru nunta Fiului de Împărat

cu Biserica,

aleasa și Mireasa Lui.

O! Bietul om! O! Bietul om!

s-a încorsetat în genom

de spațiu și timp și materie,

între deșert și prerie,

între polul nord și polul sud,

când uscat și când ud.

Între naștere și bătrânețe,

pe poduri și podețe de tristețe,

se înconjoară de ziduri,

se spală cu riduri și ape uscate

și mușcă din fructe furate.

A uitat c-a fost prins la furat,

s-a ascuns în tăceri de răspuns,

a vâslit în potop pân’ la ultimul strop,

lângă păsări în stol, el și sufletu-i gol

Vine ziua de apoi,

cum să se întoarcă în Eden?

corul de îngeri nu are refren

nu mai are o arcă, n-are unde se duce,

încotro s-o apuce?

Însă vine o vreme, omule nu te teme:

curcubeu de lumină, dintr-o mână divină

te cheamă la cină, în taină,

te-acoperă cu lunga lui haină

apoi îți dă aripi să zbori între stele și nori.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »