Se frământă oceanele și mările
și corăbiile își descălță velele
și le împăturesc precum țăranii obielele.

Se frământă norii și cerul
înfiorând în măruntaie eterul
și trag în potopuri cu fulgere
cum ar trage mulgătorii de ugere.

În albii de râuri se nasc frământări
iar pietrele-aprind lumânări
să afle izvorul vărsarea
când tot mai departe e marea.

Ce mari frământări își clatină vântul
schimbându-și în scorburi veșmântul
când piaptăn cu dinții de nuri
și-l trece prin păr de păduri.

Deserturi, în zbaterea lumii învinse
adună în dune nisipuri încinse;
frământă pământul vârtej de tornade
căci inima lumii încinse îl arde.

Dar cel mai puternic frâmântă păcatul
înaltul și-adâncul, lungimea și latul;
de-aceea furtuna se stinge-n iubire,
în duh de blândețe și duh de smerire

De-aceea, prin sânge și jertfă de Miel,
în inimi curate furtunile pier,
și-atunci infinitul cu cerul senin
va pune pe masă și pâine și vin.

Ce vremuri ajuns-am, din nou, a trăi:
acelea în care murim în fiecare zi;
în loc să ne naștem din nou din duh și din apă,
ne prindem în jug, la plug și la grapă.

Deși ni s-a spus, în Eden, că murim,
noi tot la pomul cu fructe oprite râvnim;
chiar dac-am trecut pe sub mările roșii
ajungem, ca Petru, să ne cânte cocoșii.

Mâncat-am și noi din mana din cer
și totuși făpturile iarăși ne pier;
când țarina noastră rodește mănoasă,
suntem ca nebunul, o iarbă sub coasă.

Ard ruguri aprinse-n tărâm Madian,
și noi tot n-am ajuns a intra-n Iordan;
se botează păgâni să djungă creștini
când noi încă-mpletim o coroană se spini.

Am ajuns a trăi repetabile vremuri…
vorbește iar Domnul; Adam, de ce tremuri?
…răspunde o voce ca gheața la pol:
“Aicea sunt, Doamne, dar încă sunt gol.”

A îmbătrânit pământul;

în riduri crăpate s-a ofilit,

a încărunțit, respiră greu

și începe să tremure la cutremure.

Se întoarce acasă de la războaie,

șchiopătează de fiecare dată

când poarta-i încuiată

și cu o față tristă tușește în batistă.

Se leagă cu vânturi peste descânturi

și uneori stoarce din nori

zemuri amare în “călimare”

cu care scrie carte târzie, cu nostalgie.

Tușește des a boală cronică,

respiră greu și sacadat,

face frisoane, trage la pat și bolește

transpiră pe tâmple și creste.

A îmbătrânit pământul

și pruncii lui l-au dus la azil,

așa cum ai arunca la coș ceva inutil;

și, iată, la porțile serii,

cum caută-n coș gunoierii.

Din ce-am furat vieții să-i dăm înapoi

Sacii inimii atunci când ajung goi

Și timpul pierdut topit în vulcani

Încremenit în canion de ani.

Din câte nimicuri făcut-am stindard,

Să facem un foc în care se ard

Păcate și resturi de vieți

În spini încâlciți de scaieți.

Cântare cu care făcuserăm troc

La jocuri de zar și noroc

Am pus în abis de Șeol

Adamul din noi să nu fie gol.

Aceia care se cred stăpâni peste oameni,

dacă ar putea, ar felia până și aerul

și l-ar impozita, pentru că, nu-așa,

tu respiri, omule.

Ar pune impozit pe ploi și, inventariind,

ar pune impozit pe lacrimi

și pe anii pe care tu, omule, ți-i numeri

mestecând lacrimile.

Niciodată nu vor putea pune impozit pe lumină

și nici pe suflet

pentru că ni le-a dat Dumnezeu

și numai Lui îi aparțin.

Aceia care se cred a fi stăpâni peste oameni

ajung a fi sclavii propriei lor robii

pentru că Stăpân este doar

unul singur, Dumnezeu.

Zadarnic este a ne zbate

pentru a obține totul

și la sfârșit să te alegi

cu mai puțin decât nimic.

Dacă Îl vom avea pe Dumnezeu

-care este totul-

atunci nimicul din viețile noastre

va fi inundat

de comoara și sensul existenței

care nu vor mai avea sfârșit.

Nu se poate nimic mai trist

decât să ne imaginăm că noi, oamenii,

am putea fi singuri în Univers;

că nu ar exista decât un infinit

de materie stearpă și moartă,

apărută întâmplător și fără niciun rost;

că noi am fi singura ființă gânditoare,

iar dreptatea și adevărul ar atârna

numai și numai de bietele noastre făpturi

și în nebunia noastră să rătăcim amăgiți

că nu ar exista Dumnezeu,

nici Hristos nici Duhul Sfânt,

că nicăieri nu ar fi nici îngeri,

nici arhangheli, nici serafimi, nici heruvimi

ci numai un deșert depărtat și inert

și numai o tăcere a nimănui

și numai o trecere a omului

dinspre nicăieri, spre niciunde

nimic mai trist și nimic mai neadevărat,

că la noi ar fi adevărul și la noi ar fi puterea,

că tot ce suntem, suntem fără Creatoru nostru;

fără credința și nădejdea că El e în tot și în toate,

ceea ce numim viață, s-ar numi moarte

iar veșnicia ar fi doar nebunie și utopie

unde ar fi nădejdea? unde ar fi iubirea?

cui ne-am încredința sufletul atunci când n-am mai fi?

la ce bun ar fi fost că am fost?

nici măcar o umbră de îndoială

să nu ne amăgească!

suntem copii de Dumnezeu pentru totdeauna

și El este Cel care este!

suntem creația mâinilor Sale!

și Numele Lui este Dragoste!

Cu zborul fără vlagă, obosit,

Se-ntorc la cuib cocorii din cerșit,

S-au învârtit în cerc la nesfârșit

Și áripile li s-au veștejit.

Au fost udați în nopți cu ploi de stele,

Catargul lor s-a îndoit sub vele,

Li-s penele ca niște zdrențe rele

Și nori de plumb țes aer cu zăbrele.

Dar cine-i așteaptă cu patul făcut

Și cine va pune cocorilor scut

Când vremurile, poate, așa or fi vrut

Să semene-n zbor sămânță de lut?

ridică bariera grănicerul.

Vremea frunzelor e vara,

Vremea umbrelor e seara,

Vremea eului sunt Eu,

Vremea vieți-i Dumnezeu,

Peste vremuri strânse ghem

Ploi cu apă vie chem

S-ajungă la rădăcină

Înflorind apoi lumină.

Vremuri trec încolonate,

Inima încă mai bate,

După fiecare pas

Se opresc și fac popas

Apoi pleacă mai departe;

Se scrie în cer o carte:

Vreme bună, vreme rea

Și noi vom citi din ea.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »