Părinții anilor sunt vremurile;

anii sunt cuvintele scrise cu litere mari

de anotimpuri și semne de punctuație

între noapte și zi,

între răsărit și apus.

Noi, oamenii – cititori ai vremurilor

și citiți de ele-

ne alegem cu o carte a vieții

scrise cu oameni mari și cu oameni mici,

cu uriași și pitici și, mai ales,

cu numele eului din culorile curcubeului.

Nu aruncați cu noroi în fulgii de nea,

ei au dezbrăcat trenele îngerilor

și le-au împrumutat aripile

să ne acopere clipele care visează

și visele care clipesc.

Nu puneți perdea peste fulgii de nea,

lăsați-i să aducă bucurii pentru copii

și geamuri deschise peste sănii cu vise,

colinde la geamuri, pe înserate,

despre grajduri în care coboară lumina.

Vor împânzi cerul cu propriile lor stele,

apoi se vor topi de drag de izvoare;

vor hiberna și se vor trezi în plină primăvară

în petale de flori, respirând fiori

și mirosind a lumină divină.

Vânătorii de vânt

vând furtuni din cuvânt

cuibărit printre șoapte

în cămașă de noapte.

Ai jura că sunt miei

și se dau dumnezei,

se prefac a fi blânzi

dar sunt lupi și-s flămânzi.

Lustruindu-și cătarea

au pornit vânătoarea

hăituinu-și vânatul

dintr-un fulger în altul.

Încă fumegă pușca

când închide-se cușca…

vânătorii gângavi

umple târgul de sclavi.

Și îi scot la mezat

sub umbrarul uscat;

au vândut terebinți

pe treizeci de arginți.

În vremurile astea roșiile abia au înverzit,

albinele au obosit la urdiniș

iar florile și-au jucat nectarul amar

la mese de poker și zar.

Berzelor le-au îmbătrânit copii în scutece

și nimeni nu întreabă nici: “cum?” și “de ce?”

soarele răsare și apune în absență

între lacrima pură și indiferență.

Curcubeul își schimbă culorile

când cerul cel nou își scutură zorile;

o, Doamne, privește la oameni cum pier!

trimite-le iarăși Tu pâine din cer!

Țara mea are trup de pământ

și suflet de oameni,

respiră cu cerul de deasupra ei,

iar prin vene îi curge sânge de istorie.

Se culcă târziu, se scoală devreme,

trudește prea mult în alte ogrăzi

în vremea ce în grădină îi năpădesc

buruieni alăptate de hidre.

……………………………………

Se-mbracă din tălpi până-n creștet

în frunze de verde și frunze de veșted,

se ninge cu ierni nevenite

și umblă-n sandale tocite.

Se întoarce de pe câmp obosită,

făina îi dospește în sită,

ajunsă acasă se găsește absentă,

îi bate în geamuri furtuna latentă.

Mereu rătăcind pe peroane

tușește și face frisoane;

cu o mână împarte, cu alta cerșește,

puținul ce-adună, prea mult risipește.

Și totuși, e-o țară cu trup,

de ea nu te rupi, nu mă rup;

te doare pe tine, pe mine mă doare

și totuși vom sta în picioare.

Țara mea, țara ta, țara noastră,

colindă cu noi la fereastră,

din casă îi fuge gonită sosia…

și îngerii cântă, se naște Mesia.

Oamenii vin, oamenii pleacă

trecând prin lume ca printr-o apă,

unii înoată, alții se-neacă,

unii-o grăpează, alții o sapă.

Vântul mai suflă a respirații,

încă mai sunt: timpuri și spații;

omul aleargă, se-mpotmolește,

unul urăște, altul iubește.

Lumea e mică, lumea e largă

oameni nebuni dau să o spargă,

grâu și neghină deodată cresc,

Tata și Fiul ne ocrotesc.

În curcubee varsă culori,

destupă ape să-nvârtă mori,

vopsesc apusul cu răsărit,

ziuă de mâine, bine-ai venit!

Lăsați eternitatea să se odihnească!

prin ea au trecut oamenii și au zbuciumat-o;

timpul s-a făcut sul ca o carte veche:

ni se citește din el veșnicia.

Și ce folos mai are fierul

Când lasă după el rugină?

Putea să sprijine tot cerul

Dacă în el era lumină.

Și ce folos are izvorul

Cât nu ajunge la-nsetat?

Acel folos în care zborul

Agonizează împușcat.

Și ce folos întreg pământul

În lung și-n lat l-ai stăpâni

Dacă în suflet bate vântul

Și n-ai pe nimeni a iubi?

Și ce folos de alergare,

De avuții și de putere

Când toată truda de sub soare

E doar o rană și durere

Se scrie istorie pe partea cealaltă

a unei coli de hârtie neagră;

ba, nu: e urma fumului din nările războiului

și pe partea cealaltă e trupul omenirii.

Clopotul care jelește

cu limba aproape lipită de cer

are formă ciudată de ciupercă otrăvitoare,

aproape nucleară.

Cu litere și cuvinte se scriu scrisori,

cu ceață și cu pâclă scriu-se nori,

în noapte cerul e scris de stele,

logodnele stau scrise în inele.

Se scrie ziua: de la răsărit

spre zorii ce-așteaptă după asfințit;

se scrie omul: între primul plâns

și urmele ce pe pământ le-a strâns.

Cu verde scrie clorofila, ierbii,

pădurile citesc scrisori, cu cerbii;

fântânile scriu, rece, cu izvoare

să deseteze nații și popoare.

Nebunii scriu în lume cu războaie,

se răcorește arșița cu ploaie;

scriu boabele de grâu scrisori de pace

cuptoarelor ce-așteaptă a le coace.

Mirii trimit scrisori către nuntași

și Dumnezeu le scrie cu urmași;

Adam stă scris pe tabla omenirii,

Hristos ne-a scris pe tablele iubirii.

Cuvântul care-a fost de la-nceput

a zămislit pe omul nou-născut;

din veșnicii El este și va fi

iar oamenii în El vor dăinui.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »