Ielele calcă desculțe stelele
și lasă amprente de constelații
dincolo și dincoace de spații;
prin ele se scurg spre amurg
căile lactee…
miroase universul a orhidee.

Niște ceasuri, și ele cu numere de stele
pulsează a vreme, fără niciun greș,
opincile și obielele au rămas pe preș;
încep numărătoarea de aștri
ielele blonde cu ochii albaștri

Când trâmbițele au sunat
Doamne, și eu m-am prezentat
Să mă înscriu la Tine-n oaste
Caci Ți-am înfipt sulița-n coaste.

Știu că am fost un trădător
Și de rușine-am vrut să mor
Dar când am plâns spășit, amar
Tu m-ai iertat ca pe tâlhar.

Atuncea m-am jurat așa:
” Oriunde ești, Te voi urma”
Căci eu mă înecam sub valuri
Dar mâna Ta m-a pus pe maluri.

Există și foc și îngheț în priviri
așa cum uitare nu ar fi de nu erau amintiri;
în ce s-ar scălda ale lumii oceane
dacă nu le făcea Dumnezeu căldări și ligheane?

Dacă între răsărit și apus e-o cale de-o zi
de ce între apus și răsărit e-o cale de-o noapte?
aș vrea ca la întrebare să nu răspund eu
căci a răspuns Creatorul de lumi, Dumnezeu.

Timpul nu se scurge în sensul acelor de ceasornic,
nici în albia omului nestatornic,
timpul se scurge prin noi, în noroi
de când veșnicia ne-a dezbrăcat și am rămas goi.

Ne-a învățat Hristos că veșnicia nu e pierdută
dacă înfingem steagul credinței pe redută;
atunci flamura lui va flutura în cer
și omule, tu, nu vei fi efemer.

Nu am spus nimănui că m-am născut
decât atunci când m-am născut din nou
și atunci am vrut să știe întreaga lume
că nu mai sunt al ei.

Și tu, copacule, ca mine,
ai mâini, pe care le numești crengi,
și cu ele îmbrățișezi frunze
așa cum eu îmbrățișez oameni.

Și frunzele și oamenii
după o vreme se veștejesc
și cad
la chemarea aceluiaș pământ fad și ud
și parcă orologiul e surd.

Și unul și altul avem rădăcini
dar părem a fi niștre străini
în propriul nostru pământ
căci răsuflarea noastră e vânt.

Vin ierni când crengile tale uscate
sunt oase aproape surpate;
și peste oameni vin ierni-anotimp
când vor a-nflori, dar nu mai au timp.

Copacii și oamenii sunt păduri
și nu se tem nicicum de securi
și nu se tem nicicum de ghilotine;
sunt la fel ca tine, copacule,
iar tu, copacule, la fel, ești ca mine.

Oare ce ne-ar spune patria dacă ar vorbi?
cred că un singur îndemn:
“Gândiți-vă la mine, copiii mei
și voi simți”

Dumnezeu a făcut pentru pământ
un singur soare și o singură lună,
apoi a chemat stelele din infinit, la privit,
să se știe că peste pâmânt
stăpân o să fie el, omul,
câtă vreme nu va fura din pomul oprit
și nu se va închina chipului cioplit.

Numai Dumnezeu poate arcui
peste pământ curcubeu,
din care să pogoare raze de soare,
atât de frumos încât
să se aștearnă covor
când va veni Domnul Hristos.

Noi, oamenii, aruncăm în noi cu noroi,
el se usucă și crapă în riduri;
noi, oamenii ridicăm între noi ziduri
și granițe păzite de nopți nedormite.

Am curățit timpul de coajă;
era stricată și perforată de obuze,
era goală, dezbrăcată de căldură
și învelită în mantii de ură.

Era în același timp înfocată
de un deșert de lungă durată;
dunele de nisip îi presărau cu sare
rănile sângerânde, într-o căldare.

Am despicat timpul în două;
avea semințe de minți blestemate
încolțite să facă război cu fiecare din noi.

Meridianele îi erau tensionate,
granițele între țări modificate,
magma de vulcani, înghețată
și o inimă care părea de piatră.

Un ceas, ca o povară,
ticâia parcă pentru ultima oară;
anotimpuri goale și sfărmate
zăceau între peroane, deraiate.

În coaja oxidată a timpului
urlă șacali nesătui;
urletul lor nu-l trezește
pe om, ce-n păcate dospește.

Curăț coaja timpului plângând;
Doamne, mai suflă în omul țărână-pământ
așa cum i-ai suflat la creație,
să aibă din nou respirație.

Învelește timpul cu coajă de veșnicie,
orice genunchi apleacă-l să se închine Ție;
fă ceasul să ticâie iar a credință
apoi trimite ploile de pocăință.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »