Am curățit timpul de coajă;
era stricată și perforată de obuze,
era goală, dezbrăcată de căldură
și învelită în mantii de ură.

Era în același timp înfocată
de un deșert de lungă durată;
dunele de nisip îi presărau cu sare
rănile sângerânde, într-o căldare.

Am despicat timpul în două;
avea semințe de minți blestemate
încolțite să facă război cu fiecare din noi.

Meridianele îi erau tensionate,
granițele între țări modificate,
magma de vulcani, înghețată
și o inimă care părea de piatră.

Un ceas, ca o povară,
ticâia parcă pentru ultima oară;
anotimpuri goale și sfărmate
zăceau între peroane, deraiate.

În coaja oxidată a timpului
urlă șacali nesătui;
urletul lor nu-l trezește
pe om, ce-n păcate dospește.

Curăț coaja timpului plângând;
Doamne, mai suflă în omul țărână-pământ
așa cum i-ai suflat la creație,
să aibă din nou respirație.

Învelește timpul cu coajă de veșnicie,
orice genunchi apleacă-l să se închine Ție;
fă ceasul să ticâie iar a credință
apoi trimite ploile de pocăință.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website