Și tu, copacule, ca mine,
ai mâini, pe care le numești crengi,
și cu ele îmbrățișezi frunze
așa cum eu îmbrățișez oameni.

Și frunzele și oamenii
după o vreme se veștejesc
și cad
la chemarea aceluiaș pământ fad și ud
și parcă orologiul e surd.

Și unul și altul avem rădăcini
dar părem a fi niștre străini
în propriul nostru pământ
căci răsuflarea noastră e vânt.

Vin ierni când crengile tale uscate
sunt oase aproape surpate;
și peste oameni vin ierni-anotimp
când vor a-nflori, dar nu mai au timp.

Copacii și oamenii sunt păduri
și nu se tem nicicum de securi
și nu se tem nicicum de ghilotine;
sunt la fel ca tine, copacule,
iar tu, copacule, la fel, ești ca mine.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website