Voi, cei nebuni în devenire,
La ce mai încărcați cărbuni?
Nu sunt vagoanele pe șine
Și roțile-s de uscăciuni

Cu gheare lungi și ascuțite
Săpați în înimi galerii
Și peste fețele-adormite
Vă puneți masca de mumii

Trageți ogorul de sub pluguri
Însemânțându-l cu neghină,
Și biciuind oameni în juguri
Uscați lăstari în rădăcină

Pe drumurile de-ntuneric
Puneți capcane de hoții
Sunteți un birt bețiv, coleric
Și vă vârâți în oameni vi
i
Nelegiuirea lor e lege
Iar legea e nelegiuire
Pe ce-l ce-nșală îl fac rege
Lovind cu pietre în iubire

Vă veți primi curând răsplata
Și pentru că nu pot să tac
Mă rog și Îl întreb pe Tata:
” Cum o să-i ierți când știu ce fac?”

DORURI

Mi-e dor de vremea-aceea minunată
Când reverența ne era stăpâna
De fata ce roșește încurcată
Când i se spune simplu: “sărut mâna”.

Mi-e dor de pălăria ridicată,
Un gest pe care parcă l-am uitat
Și de privirea-aceea aplecată
Ca și respect spre omul salutat

Mi-e dor de mângâierea din cuvinte,
De vindecarea-n facere de bine,
De porțile bisericilor sfinte,
De dăruiri de inimi prin suspine

Mi-e dor de dorul cel adevărat,
De zâmbetul neprefăcut și pur,
L-aștept în inimă pe Împărat
Să facă El tăierea împrejur.

Dacă lacrimile s-ar preface în grindină,
Poveștile le-ar împrumuta
Sa-și facă din ele inimi de gheață.
Atunci când s-ar topi, curgând ca o lavă,
Inimile le-ar răcori prefăcându-le în diamante.

Dacă lacrimile s-ar preface în grindină
Și ar cădea pe acoperișul lumii,
Lumea s-ar descoperi să asculte pios
Simfonii de suflet cântate la pian
Cu degete de inimi înghețate.

Lacrima poate ajunge
atât de transparentă
încât în mijlocul ei
se vede sufletul.

ACUM CÂTEVA VIEȚI

Acum câteva vieți am deschis
fereastra cu timpul spre înafara lui;
lumina rotundă picura întunericul
cu răni coapte chiar peste ochii
orbitelor lui oarbe

atunci stelele s-au urcat
unele pe orbitele altora
până când cerul s-a îndestulat
cu infinitul

pe marginea netimpului
toate s-au oprit,
până și mișcarea lor…
Se face tăcere,
închinați-vă toți,
vorbește Dumnezeu
despre înviere.

Pământul încpe să tremure
prin cutremure,
norii prind să tune
strivind vremuri bune,
se varsă prea multă cerneală
pe masa-catedră din școală

se-nghesuie nunta la mese
să fure mirese,
orele de matematici, cu ecuații
se întâmplă în recreații;
a început profesorul să fie dezvățat de elev,
schimbăm în talciocuri aurul pe plev

ne-am obișnuit ca foamea
să ne țină de sete,
L-am întors pe Hristos cu fața la perete;
voi, oameni, vă acoperiți cu voi,
și rămâneți goi

schimbând toată țărâna cu Duhul Sfânt
mă voi întâlni cu Cel care zice:
“Eu sunt Cel ce sânt”.

De-aș fi fulgul care cade
Să acopere pământul
M-aș desface în cascade
Sărutându-mă cu vântul

De-aș fi mugur în cuibarul
Inimii de lângă muguri
Mi-aș împrumuta paharul
Vinului de lângă struguri

De-aș fi iarba care crește
Nu m-aș speria de coasă
Dacă-aș trece prin poveste
Îmbăiată în mireasă

De aș fi un fruct în pomul
Cu ramura roditoare
Și celula și atomul
Le-aș găti de sărbătoare

De aș fi bobul de grâu
M-aș aduce lumii hrană,
În deșert, apa din râu,
Să o pun bandaj pe rană

De-aș fi pasăre de aer
Între mare și-ntre nori
Mi-aș pune stele în caier
Așteptând colindători

De-aș fi rugul care arde
Nu m-aș stinge niciodată
De mi-ar fi de oști și hoarde
Valea vieții inundată

De-aș fi floare dezlegată
Aș vesti despre-nflorire
Ca să știe lumea toată
Că încape în iubire

De-aș fi râul ce se varsă
Cu lacrimi la rădăcină
Nu aș face cale-ntoarsă
Ci m-aș boteza-n lumină

Dar sunt Om făcut de Domnul
În a șasea zi de muncă,
Moartea nu-mi aduce somnul
Și “înviez” la poruncă.

Astăzi vă scriu pe o foaie de gând
că, cine ştie, ce va fi să fie
atunci când poştaşu’
nu va avea post
ori nu va avea rost;

Se poate întâmpla să nu mai primeşti
scrisorile mele
când am înfrunzit cerul de stele
să te lumineze şi să te viseze,
să te învețe pe de rost
în zi de ospăț şi în zi de post

Te uită-n cutia poştală
să n-ajungă goală de goală,
te uită prelung către zare:
mai vine nădejdea călare?

În ce lume trăim?

Într-o lume de prea mulți mărunți
Cocoțați în prea înalte funcții
De decizii, de veto și de moarte

Trăim săraci striviți de prea multe bogății
Ale noastre, trecute pe numele lor;
Trăim murind prea des pentru prea puțin
Și nu ne rămâne decât nădejdea învierii

Trăim confiscați că îndrăznim să ne aparținem
Și amendați că nu ne-am sărăcit îndeajuns,
Condamnați că visăm, interziși că vorbim
Omorâți când ne naștem sublim

Trăim pe apucate frânturi de vieți aproape furate,
Vorbim mai mult când tăcem în biserici de lemn
Și tăcem prea acum și dureros de postum

Părem a fi interziși până și în lazaret
Că tușim prea tare și fără aprobare,
Că nu avem costum de-nmormântare
Că nu ne-a mai rămas nimic din ramul de finic

Trăim prea goi , prea fără noi,
Îngrijitori de viețile altora cu viețile noastre,
Culegători de roșcove și stele coapte
Între rondul de zi și rondul de noapte

Trăim într-o lume care nu-i a ei
Ea sieși captivă, plutind în derivă
Deslegată de cer și fără reper,
O lume nebună, nebună, nebună
Cu inima toată bătând a furtună.

Eu aș schimba numele ochilor în izvor
Pentru că acolo se scaldă lacrimile
Apoi ies la uscat
Când oceanele sunt îngrădite de gene
Și îmblânzite în lumi înverzite
Și, ca niște scântei,
Însăși lumina se aprinde din ei

Ar trebui să se cheme izvor pentru că
Astâmpără setea de dragoste,
Se întâlnesc cu seninul în rădăcină,
Devin imensitatea în care te pierzi
Tocmai pentru a te regăsi nerătăcitor
În mijlocul oglinzilor lor

Izvor de căldură, izvor de răcoare
Izvor de-așteptări, izvor de plecare
Izvor de izvor de izvoare

Ochii când dor a dor de dor
În inima lor fac aripi de zbor,
Vorbesc când se tac și tac vorbitor
Și îl trăiesc pe omul muritor

De fapt ochii au rădăcinile în inimă,
Ramurile, în cealaltă inimă geamănă
Iar vindecările din priviri
Se vor numi întotdeauna fericiri.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »