Da! Prin venele mele curge sânge,
și poartă în el dragoste
și bunătate, suferință și lacrimi,
câteodată suspină,
dar curgere mereu cu lumină
prin rană închisă și prin răni deschise
și fierbe-n paharul de vise

mai are amintiri și mai are dorință,
iar sângele sângelui meu respiră credință;
a fost și va rămâne cald cu mine
și cu tine, orișicine ai fi tu, omule,
călătorește prin inimă, să mă trăiască
pentru că sângele meu este făcut să iubească.

Mi-e dor deja de ziua de mâine,
Mi-e dor să semene cu speranța,
Mi-e dor să se nască din dimineață
Și în apus să predea ștafeta nădejdii
Zilei care urmează și de care
Mâine îmi va fi dor.

Îi mulțumesc zilei de mâine
Că a așteptat cu răbdare după ziua de azi,
Ca eu să o pot trăi cu bucurie și dragoste
Așa cum mâine mă voi bucura
De dragostea din mijlocul ei.

Între ziua de azi și ziua de mâine
Nu stăpânește întunericul:
Una adoarme, cealaltă se trezește
Pe aceeași pernă căreia noi, oamenii,
Îi spunem noapte cu stele.

Cele mai întunecoase încarcerări
sunt cele din inima noastră,
atunci când pereții îi sunt de piatră
și zăbrelele de fier.

Înhamă vântul să sufle-n pânze
Ce arc e-n gândul ce nu se frânge
Corăbii largi îmi trec prin sânge
Pline cu lacrimi care vor plânge

Scrie plecării dacă s-a dus
Steagul mândriei e putred sus
Caierul singur nu urcă-n fus
Dragoste, oare unde te-am pus?

Se-ntinde ploaia să se usuce
Fac patul nopții, vrea să se culce
Mă-ntrec cu drumul pân’ la răscruce:
El către vale, eu înspre cruce

Dau fii păcii vești de război
În miezul zilei noaptea e-n toi
Trec trădătorii printre eroi
Cine-i cu mine? Cine-i cu noi?

Chem răsuflarea să mai respire
Duc la mireasă resturi de mire
Fac rugăciunea pentru trezire
Doamne, mai plouă iar cu sfințire!

În întuneric plouă lumină!
Pune tulpină pe rădăcină
Fie porunca vorbă divină!
Fă iar pământul rai și grădină!

În albia vieții anii ni se scurg
Și defilând și apelcați pe brânci
Din răsărit și până în amurg
Lovesc în stânci, și rod în văi adânci

Scobesc în galerii să iasă la lumină
Aleargă, merg încet, se-mpotmolesc
Sunt ca minerii când se întorc din mină,
Trec peste noi și nu se mai opresc

Ba, se opresc când caierul vieții
Un ultim câlț își răsucește-n fus
Oftând adânc în ridul bătrâneții :
“O! Doamne, cât de repede s-au dus”

Îi dau lacrima, copacului, să-i dea frunza lui săracului;

Pasăre, îți dau din haine, îmi dai zborul dintre taine?
Tu, pădure, dă-mi răcoarea și îi las întunecarea ;
Floare, dacă-mi dai parfumul eu cu tine suntem unul

Râule, îți cer izvor si-ți dau drumul curgător
Cer muntelui măreția și îi las statornicia
Fluture, tu dă-mi culori și îți dau buchet de flori
Tu dă-mi hrană, rădăcină și-ți dau locul din grădină

De la nor iau înălțarea și îi dau descătușarea
De la fulger iau lumina și îi dăruiesc grădina
Vântule, îmi dai suflarea eu pot să îti dau uitarea
Mare, urcă-mă pe val și-ți voi cânta din caval

De la tunet iau vorbirea și îi dau nemărginire
De la noapte iau misterul și îi pun deasupra cerul
Rup din cer buchet de stele, las în locul lor mărgele
Desfac vela de vapor și îi fac vele din dor

Le cer stropilor de ploi să danseze peste noi
Iar fulgului de zăpadă îi pun haina de paradă
Iau furtunii care scurmă prima zi și cea din urmă
Sfărm mândria ei din nimb și nu-i dau nimic în schimb

De la Dumnezeu nu cer, El mi-a dat întregul cer
Nu sunt vrednic să primesc dar mă lasă să-L iubesc;
Mi-a luat nevrednicia lăsându-mi Împărăția
M-a făcut din ticălos, frate cu Isus Hristos.

Eu m-am născut în țara asta peste tot
Și-am învățat durerile să-i port
Când este tristă și-i e dor de casă
Mă cheamă să m-așez cu ea la masă

Când râde bucurosă și este fericită
Frângem și eu și ea aceeași pită
Însă când sună surd semnalul de alarmă
Stăm cot la cot cu mâinile pe armă

De ziua ei în rânduri defilăm
Sub Arcul de Triumf, apoi ne-mbrățișăm
Trimitem gânduri dragi la fiecare
Celor ce sunt acasă sau sunt peste hotare

Nădăjduiesc să fie iar mireasă
Iar binecuvântată, bogată și frumoasă
Întreagă-n trup întreagă-n cerbicie
Din valea plângerii să iasă vie

Să-și lege inima de mântuire
Și pe Hristos să Îl aleagă Mire,
La nuntă să își cheme toți copiii
În cerul de deasupra “Româniii”.

Prea des ajunge moartea o lecție de viață
Când pentru tot mai mulți e prea târziu
Și nu suntem acasă când inima îngheață
S-o punem între lacrimi în sicriu

De ce o învelim cu iernile neninse?
De ce o părăsim când a ajuns de piatră?
De ce ne cuceresc victoriile-nvinse?
De ce iertările iertate nu mai iartă?

Prea des ajunge moartea o lecție de viață
Așa a fost, așa va fi mereu
Nu e nimic în spate, nu e nimic în față
În toate este numai Dumnezeu.

Valul împăturit în spumă
Ce o să spună?…
Poveștile de peste an
Din inimile de ocean

Iar vântul agățat în velă
E o nuvelă
Ca și un sac cu jucării
Din lungile călătorii

Sub munții care dorm pe aur
Se sfarmă colții de balaur
Când se întorc acas’ stăpânii
De la războaie cu păgânii

În visele care visează
Luminile însămânțează
Spre hrana sufletului meu
Cuvinte de la Dumnezeu.

Se duc titanii,
Ce vin după ei?
Niște pigmei
Ce-i cântărești cu banii
Și poate lacrima din ochii mei
Că, iată, zboară mult prea iute anii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »