Îmbrățișăm cu ochii,
cu gândul sau cu dorul,
mai mult decât pot brațele cuprinde
și mai puțin decât îmbrățișăm cu inima.

În centrul ei, îmbrățișarea
își are inima
care se numește dragoste.

Pe margini rămân mângâierile,
cuvintele nerostite și șoaptele,
suspinele vindecate
și lacrimile.

Îmbrățișările aduc a
joc de-a contopirea sufletelor
și de-a dăruirea de sine,
așa ca o jerfă pentru Dumnezeu.

Ți-aș spune: “La mulți ani, patrie”,
Dar e prea puțin,
Așa că voi zice:
“La viață veșnică”! pentru că
Trebuie să te naști din nou, din Dumnezeu
Și să învii pentru eternitate, patria mea.

Ai pătimit destul, asemeni lui Hristos,
Te-au biciuit vrășmașii și te-au scuipat,
Te-au încoronat cu coroană de spini
Și te-au silit a duce crucea în spate.

Au crezut că te-au răstignit
Și că vei rămâne în mormânt;
Te mai poți ridica, și te poți înălța,
Să privești către cer, să privești către noi,
Fii tăi, cei care te locuim
Și cei pe care îi locuiești.

E dimineața învierii, patria mea,
De aceea îți spun” La viață veșnică”!

Am ajuns la granițele tale, patrie;
Ar fi trebuit să mă întrebe cineva
Dacă sunt de-al tău,
Dar nu era nimeni.

Oare pe milioanele de copii ai tăi
Plecați în bejenie, îi mai cunoști,
Pe cei plecați să-și caute un rost
Și-o ocrotire,
Dincolo de brațele tale întinse a așteptare?

Răsare luna în splendoarea ei,
Și parcă sfera îi miroase a pământ,
Luceferi, din amnare scot scântei,
Pășuni din căi lactee treierând.

Un colț de infinit alunecă prin ciur.
La umbră i se coc eternități..
O! Cât de clar iau îngerii contur
Când mută îngropările-n vieți.

O! Cât de clar contur va prinde omul
Care din ghiara lutului s-a stors
Când cerul, iar, împodobindu-și pomul,
Așteaptă nunta Domnului Hristos.

Când iarna era iarnă,
Venea la vremea ei,
Nu se sfia să cearnă
Ninsoare cu scântei.

Pe-atunci, nu în cojoace
Înfofolea copii,
Se-ncumenta a coace
Zăpezi cu gust de ii.

Trimite-ți iară, iarnă,
Ninsorile curate,
Din drumul lor “întoarnă”
Neiernile uscate!

Mai scoate din găoace
Copil după copil
Și lasă-i să se joace
Cu fulgul tău fragil.

Mă doare durerea din rănile tale,
Statuie de lut, trăită prin Duh,
Împart vindecări, în porții egale,
Din arderi de inimi pe rug.

Copite de cai, cu hamuri nestrânse
Lovesc în deșertul inert
Desfac tot zăgazul de lacrimi neplânse
Să fie viață-n deșert.

Statuie de lut, abia vorbitoare,
Fă semn că pornești către cer,
Ridică-te drept, în picioare,
Călcând peste înger apter!

Prea zbuciumat atom de gând,
nu stai la rând și nu aștepți
obșteasca trecere, plângând,
în lumea celora ce-s drepți?

Atom de gând neîmblânzit,
sub ce pcete viețuiești?
în subatomi te-ai răstignit?
și învățat-ai să iubești?

Ce ai a face tu cu lutul?
când doare el, mă dori si tu,
ai pășunat necunoscutul,
rebel, doar între “da” și “nu”.

Dac-ai ajuns la frontiera
de-a fi cu gândul lui Hristos,
ridică lumii bariera
atom de gând, acasă-ntors.

Ți s-a-ntâmplat, din pumnul vieții,
Să nu ai ce mânca?
Dar, plânsul singur al tristeții,
Să n-ai unde-l lăsa?

Colindele de la Crăciun
Au fost și pe la tine,
Când rătăceai pe drum de fum,
În depărtări străine?

Mai știi cum cântă ciocârlia
În limba românească,
Și că începe veșnicia
De pe la casa noastră?

Te-au izgonit izgonitorii,
Așa cum fac hăitașii,
Și se prefac, îmbuibatorii,
Că ei îți “număr” pașii.

Poate îți pui cândva în gând
Să te întorci acasă;
Îți scriu și te-aș ruga, plângând:
-Adu-mi și mie-o coasă!

Mi-am făcut ordine prin sertare;
Am ajuns la cel al inimii:
Te voi goli, inimă,
De preaplinul tău cu nimic,
Să te umplu în totul
De plinătatea totului tot.

Locuiesc împreună cu inima.
De atâta drag unul de altul
Nici nu dormim;
Ne iubim, ne iubim, ne iubim
Și, iată,
Eu știu că vom muri deodată.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »