Călcați cu pioșenie pământul țării mele,
El nu-i numai pământ
Ci și trupuri de soldați
Devenite țărână.

Îl veți recunoaște după ranița cu scrisori
Netrimise;
Bagă de seamă, sunt pe numele tău.

De armă să nu te apropii,
Căci stă de pază
Între țărâna de trupuri
Și trupurile rămase încă neînrolate.

România,
Tu nu ai o sută de ani,
Tu ai o eternitate în față
Și o eternitate în spate.

Țara mea,
Nu îți aparțin numai oamenii din ziua de azi,
Sunt ai tăi toți care au fost
Și toți care vin, și toți care dorm
În pământ străin.

Iubito,
Te-ai măritat cu fiecare din noi
Când eram zdrențuiți și goi,
De aceea te-am luat acasă
Să ne fii mamă
Și soră
Și fiică
Și iubită
Și nevastă.

Românie,
Tu nu si o sută de ani;
Tu, te ai pur și simplu,
De dragul numelui tău,
Pe care ni l-ai dăruit ca moștenire.

Mulțumesc, patrie, că îmi dai libertatea
Să fim unul al celuilalt.

Am hotărât să rup tăcerea
tocmai pentru că în lanțurile ei
este atâta zbucium și durere;
acolo furtunile încolțesc dar nu izbucnesc,
sunt încărcate cu obidă în spate,
năframa de înmormăntare
este siluită și silită să pară gătită de sărbătoare.

Suspinele sunt acoperite cu vacarm,
inimile moarte se prefac că ard,
și adevărul e strigăt bastard.

Mările învolburate spumegă-a păcate
iar oceanele, cu marile talazuri,
își storc ligheanele la jocuri de zaruri.

Ruptă la mijloc, tăcerea, își linge rănile, ca mierea,
își va desface cătușele
când va strivi cu ciocane de fier căpușele,
să nu pustiască lăcustele
câmpiile mănoase și pustele.

Susurul blând, susur subțire,
pentru Ilie, vine cântând
aducând Mire la liturghie.

Stâlpii de foc, stâlpii de nor
merg înainte, vin după noi,
când un popor, sub flamuri noi ,
trece-n convoi pe drumuri sfinte.

Pâine și vin, împreunate,
spală de chin și de păcate,
curăță-n om orice arsură,
face din el altă făptură.

Te iubesc și azi, te iubesc și mâine, patrie,
Pentru că dragostea mea e mai mare
Decât granițele tale tăiate

Și, mai ales, pentru că și așa dezbrăcată,
Furată și depărtată de tine însăți,
Alegi să nu mori.

Și asta mă trăiește, chiar dacă,
În spate port crucea pe care
Au pierdut-o răstignitorii.

Mi-e milă de ei;
Cum, la capăt de drum, să nu aibă, nefericiții,
Pe ce să fie crucificați,
Afară de cele patru vânturi
Care le-au ros inima?

Vântul de nord sapă fiord,
Vânturi de sud rup suflet crud,
Vântul de est poartă incest,
Vântul de-apus ne-a descompus.

Văntul de pace coace găoace,
Vânt de război trage în noi.
Vânt de pustii rod pribegii,
Vânturi uscate vântur’ păcate.

Vânt de neghină scurmă-n grădină,
Vânturi obidă pasc cu omidă,
Vânturi tăioase pornesc vântoase,
Urlă-n furtună vânturi de ciumă.

Vânturi de fum ne stau în drum,
Vânturi de plumbi ucid porumbi;
De la prooroc vânturi de foc
Îmbracă-n haine sfintele taine.

Puneți zăvoare peste vâltoare,
Să sufle soare de sărbătoare!
………………………………………
Vântul de sus în Duh s-a pus,
Vântul de jos merge sfios după Hristos.

Toamna și-aprinde culorile în frunze
Și scrie peste nori cu păsări migratoare,
Peste păduri au explodat obuze
Cu schije de romanțe și splendoare.

Cel ce deschide tot atelierul
Încinge în culori de curcubeu,
Își ține respirația tot cerul:
Așa pictează bunul Dumnezeu.

O nație care cade la propriile examene
nu-și citește cartea de proprie istorie,
învață stâlcit din făcături străine
și mai ales alege să n-ajungă nicăieri.

O nație care-și înstrăinează pruncii
e vinovată de vânzări și de propriile trădări
și e neputincioasă să-i strângă iar
sub aripi, pentru că aripile i-au fost retezate.

O nație care alege nelegea și nelegiuirea
e oropsită cu dregători care dărâmă
și zarvă continuă, din care
își face un mod de viață păgână.

O nație care se roagă prea puțin
să nu aștepte decât prea mult întuneric,
până când inima nu-i va arde
și nu-i va fi propria lumină.

O nație silită să se dezbrace
până la urâciunea pustiirii
ajunge străină de inima ei
și ademenită de poftele firii
se va târâ, ologită, după alți dumnezei.i.

Am stors o lacrimă
și am uitat-o la uscat;
de milă, ploaia,
a învățat-o iar să plângă.

Am strâns o lacrimă
gata plouată;
ochii mei uscați
erau gata de rugăciune.

Ridică-mi , Doamne, țara în picioare
Nu o uita sub sârmele ghimpate
Pe steagul ei mai lasă scris: “onoare,
Dreptate, adevăr” și ” libertate”

Invață-ne splendoarea-ngenuncherii
Numai în fața Ta, în rest, a nimănui,
Recunoștința jertfei și-a iertării
În rugăciuni cu lacrimi să ne-o pui.

Dezleagă-ne povara cu păcate
De glezna minții, ca de o obidă,
Ne spală-n adevăr și în dreptate
Să nu ne-jungă inima aridă.

Numește-i pe români: ” poporul Meu”
Din țara mea fă Doamne, o grădină,
În care să umblăm cu Dumnezeu
Apoi să ne-șezăm cu El la cină.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »