În floarea vârstei mele s-a cuibărit un flutur,
Îmi învăța petalele să zboare;
Nu îi păsa că zborul lor mă doare
Și că încet, incet eu inima îmi scutur.

Am învățat să număr în fiecare an
Plecarea păsărilor călătoare,
Apoi s-aștept mereu cu-nfrigurare
Să urce primăvara iarăși în castan.

Pe partea cu oglindă din fereastră
Parcă ar curge râuri printre riduri;
Atunci întreb străjerii de pe ziduri:
La care porti ajunge viața noastră?

În nicio inimă nu încape
o altă inimă
decât atunci când
deschizi pe de-a-ntregul poarta dragostei
și dăruiești cheia celeilalte inimi, pereche.

Pe un blat de zori se presară pudră de stele
Așteptând să topească inima din ele.
Se înfășoară nopțile în rulouri trase
Care rămân așa până prind cruste gustoase.

Vântul se taie în felii cu lame de cuțite
Și ramuri de copaci, ascuțite;
Când șuieră se pun la adăpost, la capătul zării,
Lângă soldații din post de pe marginea țării.

Apele din izvoare adânci
Se frăgezesc cu răcoare de stânci.
Din apele curgătoare și cele din nori
Se face scăldătoare pentru sărbători.

Din streașina caselor părăsite
Se scot sâmburii amari de ispite
Și se face un fel de chemare
Către păsările-om, călătoare.

Poate se întorc iar acasă de la operație
Cu aripi cusute de marea migrație.
Cine știe, poate, pe peroane, la trenuri,
Așteaptă cu pâine și sare bucătarul de vremuri.

Mă pun și eu în rând la derdeluș,
Poate apuc niscaiva săniuță
E ca și când, cu ultimul cartuș
Ai mai vâna himere pe sub ușă.

Și ce dacă mai dăm în mințile de prunci?
Nu e așa că iernile sunt vii?
Mai lăcrimez acum ca și atunci
Când mă culcam în vise de copii.

Grânele nu mai au răbdare
să se coacă în spic,
S-au ars în filamentul
din capătul paiului;
Ploile se ridică în picioare
și zic:
“Noi am plâns simfonii
în nările naiului”

Răbdările și-au terminat
ultimul capăt de răbdare,
acum cerșesc biletul de tren,
într-o gară.
În ultimul vagon de răcoare,
călătoresc spre petecul de cer
unde pământul se ară.

Mă duc și eu.
Restul am să vă scriu mâine
Promit să vă aduc de sub brazdă
bucata sfințită de pâine.
…Dacă nu mă întorc,
întreaga mea moștenire
s-o dați flămânzilor de cer,
din Cartea de citire.

Tânjeam să plec departe de casă,
într-o lungă călătorie;
abia am ajuns în primul loc străin
și mi-a fost dor de tine, patrie.

Când mă voi întoarce, știu că te voi găsi
pentru că voi urma drumul care ține albia lacrimii
până la izvorul de dor din inima ta.

Dacă în societatea de azi s-ar naște, sau s-a născut, vreun geniu, ea ar rămâne impasibilă, complet rece, cu inima împietrită, preocupată numai de propriul ei nimic.

Mocnesc talente nedescoperite
În inimile care știu trăi
E poezia câmpul de cuțite
Prin care treci și nu te vor răni.

Dar vor răni pârloagele de spini,
Până și bâlbele vor sfâșia,
Însângerând buchetele de crini,
Pământul interzis îl vor călca.

Tot mai avar și tot mai nesătul
Vor rumega cu gurile de mori,
Dar cine să le spună că-i destul,
Că macină nimic de nonvalori?

Și ce folos de țipătul ecou
Reverberat de inimi muribunde?
Neaveniții macină din nou
Desagi de nicăieri către niciunde.

Pentru că te iubesc,
Ție, Românie îți dăruiesc
visul meu cel mai frumos:
să fii logodită cu Hristos!

Te văd plânsă de ziua ta, Românie.
Aș fi vrut să ne fi adunat pe toți
În jurul inimii tale, care bate pentru noi.
Aș fi vrut să uităm de ură și de dușmănie,
Oare nu suntem frați și nu suntem toți ai tăi
Și nu ești tu, a noastră a tuturor?

Aș fi vrut, de dragul tău să descoperim că putem iubi,
Că ne putem vindeca.
Îmi doream să te aud cântând
Și să te aud înflorind.

Aș fi vrut să văd că mâinile noastre
Se strâng a prietenie și nu amenință cu pumnul.
Îmi doream să iertăm mai mult
Și să ne cerem iertare.
Cine este fără vină să arunce primul cu piatra;
Oare nu așa ne-a învățat Hristos?

La ce ne folosește atâta venin?
De ce să ne “murim” unul pe altul
Cât ne este dat a trăi atât de puțin?
De ce nu înțelegem că mai rea decât moartea
Este o viață trăită ca moartea?

Aș fi vrut, Românie, de ziua ta
Să ne rugăm împreună,
Să ne binecuvântezi
Și să-ți sărutăm mâna
Ca unei mame, ca unei soațe,
Ca unei surori, ca unei iubite

Și să-ți sterg ochii plânși după noi.
Aș fi vrut să uit de dureri
Și să te scot la un film despre istoria ta
Și despre istoria noastră
Și să-l ținem minte căci
Suntem personajele principale,
Cele mai frumoase: tu și eu,
Tu și noi toți ai tăi.

Aș fi vrut să te sărut.
Da, asta vreau cel mai mult
Și-ți mulțumesc că mă lași să o fac
Și mă lași să te iubesc,
Nu numai de ziua ta, dar
Și de ziua fiecăruia din fii tăi.
Te văd plânsă Românie de ziua ta,
Te văd plânsă cu lacrima mea.

Să ningă în decembrie cu conștiințe!
Cele pătate să se topească,
Cele curate să aștearnă semințe
De pace peste țara mea trupească.

Să ningă din decembrie cu credință!
Să ningă peste inimi care s-au ros!
Să le învețe a bate a eternitate
Din dragoste pentru Isus Hristos.

Să ningă în decembrie cu vindecări!
Să cearnă peste oameni împăcări!
Neîncetat să fulguie iertarea,
O scară să ne-atingă înălțarea.

Să ningă în decembrie cu speranțe!
Ninsorile învețe-ne-a zâmbi!
O! Ninge-n oameni, Doamne, alianțe!
Îmbracă-i cu ninsoarea a iubi!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »