Oare, care dintre stropi vor ajunge primii pe pământ?
cei de lacrimi, sau cei de ploi?
și, mai ales care vor rodi mai întâi?
cei purtați de vânt, sau cei desprinși din noi?

Și unii și alții se vor întâlni
în albii săpate între noapte și zi,
zidi-vor în calea șuvoaielor poartă
să nu se reverse în marea cea moartă.

Eu cred că sângele e roșu
pentru că a lăsat albul zăpezii
și aripilor porumbeilor păcii;
a dăruit albastrul cerului si mării,
iar ieburilor și frunzelor,
pentru o vreme, le-a dăruit verdele.

Împreunat cu celelalte culori
a format curcubeul,
adică acea formă de lumină
care vorbește și desenează viață.

Tăceți mai tare, ființe vii!
Altfel nu vă aude nimeni tăcerile.
Ajungă-i tăcerii din mijlocul ei
Bâlbele târzii și poverile!

Ajungă-i tăcerii nevisele toate,
Ajungă-i odată muțenia,
Să-și tragă la sorți cuvintele sparte,
Logodna să-i fie sfințenia.

Îndrăzniți a tăcea cu belșug
De sub brazda de țărână
În care ați fost turnați,
Tăceți cu o mână și cu celălalt braț.

Tăceți cu nădejde printre stropii de ploi,
Tăceți cu voi înșivă și tăceți cu noi,
Tăceți cu sfântă reculegere,
Tăceți peste tăcere, la alegere.

Tăceți din toate, câte puțin,
În curcubeu vărsat, tăceți culori;
Crește pe cer tăcere de senin,
Luminile-mbăiate, tac trup de sărbători.

Tu, Evă, femeie, soție,
ai absentat de la ora de anatomie
în care se numărau coastele bărbatului
și întodeauna dădea cu minus una.

Și pensionarii pleacă în concedii
la margine de mări îndepărtate;
ca drept dovadă își aruncă zarurile
și se duc să vadă de unde vin valurile.

Numai că în mijlocul mării în coacere
nu își mai iau bilete de întoarcere;
așa se face că numărătoarea de la maluri
e ca însumarea aleatoare de zaruri.

Dar cine mai știe astăzi număra?
și cine mai știe a măsura
distanțele ce anii-i invadează
și semne de-ntrebare desenează?

Apoi, din cataloagele postume
se șterge cu uitare și nume și prenume;

Într-un târziu, din mările adânci,
deasupra apelor vor crește stânci
ce dau de veste lumii în asediu
că vin pensionarii din concediu.

Îi cheamă Domnu să lucreze via
a cărei roadă este veșnicia;
începe lucru-n zorii dimineții
cu numele înscrise-n Cartea Vieții.

Hoții de pământ au buzunărit
zăpezile;
dar, ce vine din cer nu poate fi
altceva , decât puritate.

Pe podul iertării
orice prăpăstii pot fi trecute,
iar podul credinței
duce întotdeauna în cer.

Când fluturii își pierd aripile
se transformă în omizi,
ca oamenii, care, fără aripi,
ajung niște târâtoare.

Podul împăcării,
dă voie soarelui să apună,
iar cel al iubirii
lasă soarele să răsară.

Vorbele care nu mângâie
se numesc pietre,
cele care vindecă sunt
stânci de scăpare și stânci de urcare.

Podul dintre inimi, cel de piatră,
treci-l Doamne, Tu, ca nu cumva
să se împietrească și inimile
atunci când nu iartă.

Din podul bucuriei,
întotdeauna o jumătate este a mea,
cealaltă jumătate
este a ta, oricine ai fi.

Dacă împarți cu mine lacrima,
eu o iau pe cea care plânge,
îți las ție, lacrima
care se bucură.

Podul între întuneric și lumină
să rămână, Doamne, deschis!
trimite-i pe oameni să-l treacă
până nu se face prea târziu in Paradis!

Știu că într-o zi îl vei ridica,
îl vei închide,
asa cum ai închis cu mâna Ta
corabia lui Noe,
după ultimul urcat în nemurire.

Eu spun că mâinile sunt cele mai bune prietene:
s-au născut gemene și seamănă
una cu cealaltă ca într-o oglindă.

Ele lucrează împreună,
se spală una pe cealaltă
și, amândouă, fața,
îmbrățișează împreună,
adună și dăruiesc din ce au adunat,
șterg amândouă lacrimile.

La despărțire și la întâlnire
amândouă fac aceleași semne de iubire,
când sunt vinovate
se dau împreună încătușate
când se bucură aplaudă deodată,
când tânjesc se-ntind să primească,
mângâie împreună,
leagănă amândouă odorul,
-același prunc-.

Când una e rănită, cealaltă o-ngrijește,
când una e slabă, cealaltă o ajută
și, din când în când, piaptănă cerul de multele-i stele
spre a le prinde în părul iubitei.

Mâinile sunt acelea care,
atunci când omul se roagă,
se împreunează sub rugăciunea lui
și devin una.

Victoria are gustul înfrângerii
când calcă pe demnități,
când se cațără pe cei de jos
spre a se înălța,
când egoismul o împresoară cu zăbrele
și nu vede că după ele
a ajuns în închisoare.

Victoria are gust amar
când nu e victorie,
ci iluzie deșartă.

Ce preț au victoriile
pentru cei ce, dobândindu-le,
ajung robiți de ele?

Dacă ne-ar crește ramuri din umeri,
am fi oare mai roditori?
ori aripi peste brațe dacă ne-ar crește,
am învăța zborul pe de rost către creste?

Dacă am semăna fără nădejde vise,
nu cumva ar boci semințele,
și n-ar osteni mințile
la secerișurile închise?

Dacă înserările n-ar desena mările
cu versuri de poeți,
ar mai planta stelele,
la capătul zilelor, dimineți?

Secerișul de stele căzătoare
ar încăpea în carul mare
fără să mai oprim în gară
la steaua polară?

Dacă răspunsurile ar pune întrebările,
oare întrebările ar ști răspunde
înainte ca uitările
să nu ne inunde?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »