Oamenii se învoiesc
Să semene stele curbe
În norii ce-mbătrânesc
Și nimeni să nu-i conturbe.

Oameni, agățați de scară,
Inventează ecuații
Rezemați pe bolți de seară
Decupează timp și spații.

De la fuștei la fuștei
Desfac arcuri de compas
Ploi de plumb cu stropii grei
Încovoaie cerul ars.

Stelele neîndoite
Nu ajung pe nicovală,
Ecuatoare călite
Le feresc de răni și boală.

Oamenii încă trudesc
La o muncă în zadar
Doar atunci când se opresc
Nu va mai ploua cu jar.

Oamenii nu pot singuri să zboare
dar pot cânta,
este același lucru.

Oamenii nu pot singuri să zboare
dar pot visa,
este același lucru,
ba încă și mai mult.

Oamenii nu pot singuri să zboare
dar pot vorbi
despre aripi
și păsări
și zbor.

Oamenii nu pot singuri să zboare
dar pot iubi
și asta acoperă totul:
și inima
și visul
și zborul.

Și totuși,
oamenilor le este rezervat zborul;
atunci vor fi
mai presus de îngeri
și, pe norii cerului,
se vor întâlni cu Hristos.

Când vine iarna nu vă-ntristați,
nu țineți seama de niciun zvon,
căci sună goarna să respirați,
cu toți plămânii, fulgi cu ozon.

În primăvară nu vă grăbiți
prea timpuriu să înfloriți
ci așteptați pân’ o să vină
căldura care e și lumină.

În miez de vară aduceți roade
ce vi le coaceți și zi și noapte,
închideți poarta înspre iscoade
vorbiți cu viața dulce, în șoapte.

Mergeți cu toamna la recoltat,
culegeți numai ce-ați semănat;
plantați voi, oameni, doar vreme bună
spre-a nu culege, toamna, furtună?

Zilele au devenit mai scurte
decât ele însele,
vorbele se termină la începutul lor,
se leagă și se dezleagă inelele,
oamenii se nasc
și oamenii mor.

Ne dor picioarele de atâta nemers,
când vom începe să umblăm,
vom merge invers;
încotro ne vom duce?
poate vom fi goi,
un pas înainte, și doi înapoi.

Întunericul a devenit mai lung
decât noaptea,
iernile, când pleacă, nu-și iau cu ele
zăpezile,
privirile ni se mută de la stea la stea
și nu mai coboară,
că nu înțelegem de ce,
la țară, s-au desființat cirezile.

Pentru tine lume cu mâini obosite
ce pot face mâinile mele?
mă voi ruga cu ele împreunate
să trecem împreună de molima
care bântuie,
că, dincolo de ea, Dumnezeu așa vrea
să ne mântuie.

Țara mea a ajuns să fie furată;
pentru că a fost dezertată;
de cine?
de mine, de tine, de noi,
de toți cei ce umblăm prin noroi.

Nu granițele patriei s-au rupt,
ci noi,
cei ce dormim dedesubt
sub poduri,
în ganguri
și unghere
și plângem că n-avem putere.

De unde să avem putere și tărie
dacă nu de la tine,
dragă Românie?
însă tânjim după puteri din import
livrate odată cu ortul la mort.

Ajunge să ne fie țara furată,
când este părăsită
și când este uitată,
uitată undeva la margini de lumi,
acolo unde,
întristată,
mai spune rugăciuni.

Lăsând livezile plângând
Lângă un leagăn plin de fructe,
Fiorul vântului, cântând,
Se cuibărește-n ramuri rupte.

Și, legănat de vise lungi,
Paltonul vântului îngheață
Când ninge cu zăpezi în dungi
În fiecare dimineață.

Abia când sună de întrare
Pe poarta ta, livadă nudă,
Trimit scrisori raze de soare
Pe fiica primăverii crudă.

Trezește-te să le citești
Și dă și gâzelor de veste:
Trimite cerul iarăși vești
Și Dumnezeu le tălmăcește.

OPERAȚII PE CORD

Trăim de prea multe sute de ani
Într-o țară cu prea mulți oameni sărmani
Într-o repetabilă, tristă avarie
Cu aceeași durere în carie.

Am învățat pe de rost să dăm îndărăt,
Sărbătorim amânările cu fulgi de omăt ,
La fiecare întârziere de anotimp
Suntem pe contrasens și în contratimp.

Când sună alarma să mergem la luptă
Dormim pe mantale cu mânecă ruptă,.
N-ajunge lumina să urce pe geamuri
Se rupe zăbala de hățuri și hamuri.
Trăim de prea multe generații

În paranteze închise de ecuații;
Dar ce e mai trist: oricât ne-am trudit
Ajungem la același rezultat greșit.

Ne tot întrebăm: “oare ce operație
Greșim totdeauna în ecuație?”
Poate odată și odată cădem de acord:
Greșim totdeauna la operații pe cord.

Te scoală livadă lividă și vezi
Că visele tale cu fructe sunt verzi;
De ce te strecori furiș, peste noapte,
Să furi din cireș cireșele coapte?

Apoi ți le pui ștrengar în urechi
Și zici că-s podoabele tale mai vechi
Primite în dar la balul din vară
Prin fluturi muiați în zborul de seară.

Livadă, fă-ți rondul plimbării de zi,
Învață-l pe om în om a trăi
Și nu-l mai trimite pădurii să-i fure
Copacii-nsemnați cu fier de secure.

Lividă livadă, cu buza necoaptă,
Albinele-nvață să zboare în șoaptă,
Le lasă sărutul de miere să-ți dea
Pe ochi și pe buze și inima ta.

Apoi vor pleca pe drum de drumeți
Tăindu-și felii din norii răzleți
Când vin să se tundă, cu foarfeci, la stână,
Apoi să se țeasă în valuri de lână.

Livadă, te las să stai în grădină
Îți sunt un vecin și-mi ești o vecină;
Vorbim mai spre vară, mai mult și mai des,
Promit să te caut când vin la cules.

Ia-ți iarnă mantaua din cui
Și-acopere lumea cu ea,
Când ninge cioplește statui
Și basme în fulgii de nea.

Îți pune cămași apretate
Și-ți ia peste ele suman,
Împarte-ne vise curate
Că n-am mai visat de un an.

De-o fi s-adormim când apari
Ne cântă un cântec de leagăn;
De-acuma copiii sunt mari,
Cu el fiecare e geamăn.

Ia-ți iarnă cuvintele calde
Să stăm la povești peste noapte
Cât ielele vin să se scalde
În spuma troienelor coapte.

Și dacă adorm în poveste
E semn că visez trandafiri,
Fă-mi semne de flori la ferestre
Din gheața pe care-o respiri.

Învelește-te iarnă cu mantia-ți albă,
Ieși în mijlocul ulițelor
Și joacă-te cu pruncii!

Spune povești la gura sobei
Și celor ce au fost odată copii.
Desleagă cerul cu sacii de omăt

Și povestește de întinderile polare
Până adorm stelele
Cu grăunte aprinse în poale

În cuib de constelații cu ielele.
Tușește încet să nu trezești visele,
Apucă-te și mătură pe afară zăpada,

Apoi, vino lângă noi să bem împreună
O ceașcă fierbinte de ceai
Pe același fior din aceeași strună.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »