În ape colorate curg nămoluri
Și fac bulbuci în despletiri de goluri
Când albiile, de la rădăcină,
Își pleacă steagurile și suspină.

În ape colorate curge sânge
Dinspre izvorul care încă plânge
În rănile ce tot mai duc în spate
O cicatrice, pân’ la jumătate.

În ape colorate lacrimi curg
Din răsărit și până în amurg;
Va fi un curcubeu sub arc de ape
Și cerbii vor veni să se adape.

În ape colorate curg sudori
Și se opresc în prag de sărbători;
Va fi odihnă după semănat
În brazdele în care s-au sudat.

În ape colorate curg cuvinte
Curg înapoi dar curg și înainte;
Va fi vorbire despre Creator
În gândurile mele și-ale lor.

În ape-nvolburate curg culori
Din soare, lună , stele și din nori,
Numai așa culori îngemănate
Curg ape reci și limpezi și curate.

Oricât ar fi de-anevoios
prin viață drumul
nu te da bătut,
ridică-ți steagul rupt de jos,
disipă fumul
și-o ia de la-nceput.

Oricât ar fi de grea povara
pe care-o porți
îndurerat
îți reazămă de ceruri scara,
deschide porți
și fi-vei mpărat!

Oricât de mulți sau de puțini
sunt anii adunați,
să știi,
coroana care poartă spini
pe cei trudiți și asudați
i-așează-n veșnicii.

“Voi pribegiți”-zice Domnul-
“căutându-Mă la capătul pământului,
ba nu,
la capătul cerurilor,
și uitați să Mă căutați
în voi,
puțin pricepuților”.

“Voi știți” -zice Domnul-
“că nu poate omul să Mă privească
ca apoi să nu moară;
cum, atunci, voi muriți
înainte de a Mă privi”?

“Voi” – zice Domnul-
“purtați în voi cicatrice,
dar câte au formă de bice,
formă de cuie,
formă de suliță
și formă de spini”?

Timp nevenit
Deja te-ai scurs,
Îmbătrânit
Nu faci recurs.

Tot mai departe
Cât n-ai venit
Pui semn de carte
Când te-ai topit.

Te-ai descălțat
De la intrare
Cauți un pat
De vindecare

Îmi spui povești
Nemuritoare
Să poți să treci
Peste intrare.

Dar nu stai mult
Că alt timp vine
Când să te-ascult
Nu am pe cine.

Faci semn de riduri
Tăiate-n două,
Pe alte ziduri
Cu tine plouă.

Plouă și ninge
Cu timpuri vechi,
Omul le-atinge
Și sunt perechi.

Timp nevenit
Ești prea bătrân
Am ” nemurit”
Și-ți sunt stăpân.

Copilărie unde te-am pus,
În care timpuri mi te-ai ascuns?
Copilărie unde-ai plecat
Pe mine, pruncul, cui m-ai lăsat?

Unde ți-e visul neterminat?
Mi-e dor de somnul cu tine-n pat.
Se poate oare să fi trecut
Pe lângă mine când am crescut?

Cu cine oare te-mperechezi
În ceas de taină din preamezi?
Când vine seara cum te topești
Curgându-ți anii printre povești?

Mi-e dor de tine ca de condor,
Oasele coapte, toate mă dor;
Îmi fac prezența cu alt accent,
Mă strig pe nume și sunt absent.

Vino, copilă, copilărie
La rugăciunea de mărturie;
Cheamă și îngeri la părtășie
Că nici o vreme nu e târzie.

Încarcerat în gândul mântuirii
Nimic nu mă dezleagă de Hristos,
Obezi de plumb pe scările iubirii
Oricât mă trag nu mă vor pune jos.

Mă dor arterele de necredință,
Aortele ce dau să sângereze,
Nu mai există viață în ființă,
În mijloc de lumini se înnoptează.

De ce nu ne-agățăm de Dumnezeu,
De crucea răstignirii lui Isus?
Strig din rărunchii și nu m-aud nici eu,
Ecourile, Doamne, ne-au apus.

Și totuși “mă rămân” încarcerat;
Voiesc a scormoni după ecou,
Strigă Hristosul meu crucificat:
“Tu, omenire, naște-te din nou”!

Așa vom scutura încarcerarea
Din chingile păcatului lumesc
Până atunci ne mistuie-ncercarea
Cu foc din cer în trupul omenesc.

Sărutându-și pruncii
Merge la război
El, un anonim,
Oricare din noi.

Cu mâna pe plug
Și sudori pe piept
El, necunoscutul
Ține brazda drept.

Mai mereu la școală,
Cu școala în El,
Dascăle, te scoală,
Sună de apel.

Printre suferinzi,
Reparând fuștei,
Îngerii în alb
Suferă cu ei.

În pântec de mine,
Cu obrajii trași,
Anonimi vopsiți
De cărbuni nearși.

În tăceri sculptați
Se-așează la rând
Anonimi bătrâni
Anii numărând.

De jur împrejur
Atâți anonimi:
Trag ziua la jug,
Dorm noaptea pe spini.

În fiece zi
Trec prin dreptul meu
Anonimi purtând
Chip de Dumnezeu.

Voi începe a răspunde
La-ntrebările nepuse
Până gerul nu pătrunde
În jăratec și “cenușe”.

Și trimit scrisori aprinse
Din a mucului zvâgnire:
“Inimile îți sunt ninse,
Adormită omenire!

Îți ajunge hibernarea,
Ulița ți-e troienită,
A sunat eliberarea,
Viața merită trăită”!

A nins peste fulg cu basm din povești
Și șoapte cu guler de gheață,
Năvodul speranței se umple cu pești
Și pâini în cuptor de prefață .

La prânzul de fluturi cu gust de omăt
Meseni îniernați se adună,
Și ei și vioara-nsetați,
Să cânte pe ultima strună.

În trena și voalul de fulgi
S-au prins diademele noi,
O ceată de îngeri și prunci
Duc trena spălată de ploi.

Se face prezența la daruri,
Ospățul e gata să-nceapă:
La masa cu albii și maluri
Curg lacrimi și râuri de apă.

Am măsurat secunda cu lungimea zilei
și pentru că nu o încăpea
pentru cămașa ei s-a tras la sorți.

Coborâți în Groapa Marianelor,
și cei mai înalți munți,
au aruncat anatema
pe potop.

La intersecția căii înguste
cu calea cea largă
prinșii de război
refuză să meargă.

Cu cine vă veți măsura
linii paralele?
întâlnirea voastră
n-a fost niciodată validată
prin uniri între miri și inele.

Măsurând ocaua cu clepsidra mică
ne uităm mantaua
în fulgul de nea
ce inima iernii despică
să doarmă în visul din ea.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »