M-am închis într-o lumină
și nu am mai avut nevoie de ferestre,
între ușa de intrare și ușa se ieșire
sufletul meu s-a îmbrăcat în alb de mântuire.

Motto:

Spune-mi sub ce autoritate ești
Ca să îți spun în ce lume trăiești,
Ori, spune-mi în ce lume trăiești
Să îți spun sub ce autoritate ești.

AUTORITATE

Spune-mi cărările pe care le-ai ascuns
Și îți voi spune unde ai ajuns,
Spune-mi ce-ți face gândul zi de zi
Să pot să-ți spun ce ai putea să fi.

Spune-mi, în inimă ce porți ai descuiat
Să-ți spun ce temniți te-au întemnițat;
Arată-mi ușile pe care le-ai deschis
Să îți arăt ce lume te-a învins.

Spune-mi când crezi că ai ajuns departe
Spre-a-ți arăta ce te-a ajuns din spate
Câți ani își scurge viața peste noi?
Câți oare-s plini și oare câți sunt goi?

Spune-mi și cui și cât ai dat obol
Ca să îți spun cât ai ajuns de gol,
Spune-mi de avuțiile din sac
Și îți voi spune cât ești de sărac.

Să-I spui lui Dumnezeu tot ce te doare,
Nu doctorii aduc eliberare,
Liberi de noi, de lume și de fire
Liberi de-a birui în nemurire.

Prin “mânurile” răstignite
Se-ndură Dumnezeu de iartă
Atâtea inimi împietrite
Cât munții n-au atâta piatră.

Atâta viață netrăită
Nu-ncape în deșertul lumii;
Doar dragostea nemărginită
Dă viață-n mijlocul furtunii.

Nu sunt atâtea stele-n cer
Câte păcate sunt în lume
O, Doamne, eu plângând Îți cer
Îngroapă-le-n ocean cu spume.

Nu cad din cer atâția stropi
Și nu-s atâția stropi în mare
Câte păcate Tu îngropi
Iertându-ne pe fiecare.

Nu au vulcanii-atâta lavă
Care să plângă-așa fierbinte
Cât dai Tu Doamne-n val de slavă
Prin îndurarea de Părinte.

Trimite Domnul pe pământ
Atâta dragoste de Tată,
Eu tremur ca o frunză-n vânt
Când văd cât Dumnezeu ne iartă.

De unde învăța-vei a hrăni
Când n-ai ajuns nicicând a flămânzi?
Cum ai putea iubire să primești
Când dragoste nu știi să dăruiești?

Pe care munte te trudești să sui
Când n-ai trudit la temelia lui?
Care izvor ai vrea să te adape
Când n-ai silit o stâncă să se crape?

Pe unde pașii tăi au alergat
De niciodată n-au îngenuncheat?
În mâinile întinse tremurând
Poți tu vedea un cerșetor flămând?

Ai fost tu călăuză pentru orbi
Să nu ajungă leșuri pentru corbi?
Oceanul întristării când e plin
Porți tu nădejde-n creanga de măslin?

Chiar haine zdrențuite de-ai purta
Ai împărți la toți inima ta?
Luat-ai crucea celui ce-a căzut,
Durerea lui, pe tine te-a durut?

Ai înmulțit tu pâini când flămânzea poporul
Așa cum a făcut Mântuitorul?
Și istovit în ziua ta de muncă
Arunci tu iar năvodul la poruncă?

Ai stat vreodată singur în spărtură
Când împroșcau săgețile cu ură?
La temelie ai cioplit în piatră
Ai învățat iertarea care iartă?

Cum să-ți alegi dușmanii și stăpânii
Fără să urci pe dealul Căpățânii?
Ai plâns la crucea dacă ai ajuns?…
“O! Doamne, iartă-mă că Te-am străpuns”!

În vremea ce rea, și nu în cea bună
Ai scos din furtună Tu inima
mea.
Când plouă și tună
Pui pace în ea!

În vremea căderii trimite-Ți străjerii
Să sune din goarnă, să nu mă adoarmă
Pământul tăcerii
Pe patul de armă.
În jarul nestins, Tu mâna-ai întins
Văzând cum mă fură vrășmașul, cu ură,
Când focul ma-nvins
Cu arsură.

M-ai dus în Betel, sădindu-mă-n El
Și-ai dat la pierit păcatul plătit
Cu sânge de Miel,
Spre-a fi izbăvit.

Tu faci mântuite vieți pârjolite,
Pe om îl cununi hrănind rugăciuni
Cu pite-nmulțite
În foc de minuni.

Cu “trâmbiți” de îngeri, sub crucea de frângeri
Suna-vei odată și încă odată…
În valea de plângeri
Păcatul se iartă.

Se varsă iertare în ziua cea mare:
La margini de vreme porunci o să-i cheme
Pe oameni trupești în trupuri cerești;
Isus o să iasă
Să-Și ducă mireasa la masă.

În miezul lumii locuiesc ispite
Pe axa de-ntuneric a ploilor cu foc,
Acolo hoții fură din pâinile-nmulțite
Și inima în om nu mai găsește loc..

Pe-acolo trece drumul spre Gomora
Și drumul din Sodoma încă arde,
Acolo, temător, se mai citește Tora,
Dar cititorul tace mai departe.

În miezul lumii se mai dau ospețe
Pentru-mpărații orbi și rătăciți
Și lângă ei, cu măștile pe fețe,
S-au așezat la mese nuntașii otrăviți.

Să construim viața din fiecare clipă:
din cea de bucurie și cea de tristețe,
din clipa-mbătrânită și cea de tinerețe
din cea care veghează și cea care oftează,
din cea care adoarme obosită,
din clipa mulțumită și cea dezamăgită.

Să facem zidire pentru nemurire
să facem cetate în eternitate
până nu vin lupii să ucidă pruncii,
până nu vin leii să sfâșie mieii.

Să construim în fiecare zi!
să nu ne oprim a privi
cum vin valurile să surpe malurile,
cum bate furtuna cu tunete-ntruna,
să nu ne tremure mâinile
când împărțim pâinile.

Să construim viața din noi
cu oamenii buni și oamenii noi;
vom începe cu inima, care, și ea
va lucra pe schelele mele
și pe schela ta
s-ajungă la stele până n-a-nopta.

Liantul de unire și de zidire
între clipă și clipă
va fi dragostea și lucrul în echipă:
iubirea, tu și eu și bunul Dumnezeu.

Pentru unii viața se măsoară în bani
Și când ajung să-și scadă toate datoriile
Rămân întotdeauna pe minus
Și se trezesc cu viața furată.

Pentru alții viață se măsoară în sănătate
Și teamă de boală și teamă de moarte
Și până la urmă sfârșesc
Pe-aceleași margini de groapă.

Sunt oameni care fug de oameni
Și oameni care fug de ei înșiși;
Până într-o zi când ajung a se pierde
Și-a nu se mai găsi.

Prea mulți trăiesc doar să mănânce și să bea,
Căutând să adune mai mult și mai mult
Dar niciodată nu ajung sătui;
Asa ajunge viața un tumult
În inima omului

Prea mulți oropsiți și prea mulți săraci
Nădăjduiesc a trăi mâine pentru azi,
Așteptând mereu, așteptând ceva,
Ceva ce sigur nu se va-ntâmpla.

Nu poate fi viață decât cu Dumnezeu,
Pentru că El a făcut-o;
Când înțelegi asta, începi veșnicia
Și viața ta, nimeni și nimic nu o poate fura.

În veșnicii se va număra așa:
unu…
apoi, unu,
apoi tot unu,
la prezentul continuu.

În partea dinspre om
veșnicia se învecinează cu lumea
așa cum la Golgota, pe cruce,
Isus s-a învecinat cu tâlharul.

În celelalte părți se învecinează
cu Raiul și cu Iadul,
Iar graniță îi sunt brațele Lui răstignite.

Să despletim lumina în culori
Punând în rădăcini de buruiană flori,
Să destupăm izvorul de noroi
Lăsând izvor în inima din noi.

Să smulgem rătăcirii, rătăcirea
Și inimii de piatră să-i încarnăm trăirea;
Țărâna strecurată în oamenii de lut
S-o plămădească Domnul, de la-nceput.

Să rezemăm o scară pe buza de la cer
Să reaprindem stelele când pier;
Pe omul meu și-al tău să-i facem buni
Scoțându-i de sub munții de cărbuni.

La slujba de-nviere să înviem cântând:
“Hristos a coborât din ceruri pe pământ,
Hristos a înviat și încă înviază
Pe omu’-a cărui inimă e trează.”

« Postari mai noi — Postari mai vechi »