Dacă ai ști că mori curând,
Poate chiar mâine,
N-ai împărți celui flămând
Mai multă pâine?

N-ai colinda la geam de gând,
Înfrigurat,
Că trecând viața murmurând,
Nu te-ai rugat?

Nu ai privi oare ‘napoi
Ne-nțelegând
Cum s-a topit viața-n noi
Așa curând?

Doar cine crede-n înviere
Va învia,
Ne cheamă Domnul, din durere,
La nunta Sa.

Pentru că cerul s-a despletit a jale
ploile au început să plângă în fuioare;
stelele nu le-am văzut ce fac,
iar fulgerele au ieșit la atac
nici luna nu a ieșit să vadă furtuna,
eu și omul sărac ne rugam întruna.

Dumnezeu ne-a auzit rugăciunea
și atunci s-a întâmplat minunea:
între stele și nor s-a deschis o poartă,
prin care scoboară-se scara spre inima mea
și Cel ce iubește și-l iartă
pe omul cu inima spartă
ce-și plânge povara în vremea cea rea.

Dacă alegi să mergi pe jos după Hristos,
Când dai de ape tulburate să nu te-ntorci,
Să nu te-ascunzi, păcatului să nu-i răspunzi;
Întoarce-le din drumul lor!
Ce pot să-ți facă?
Și poruncește apelor să tacă.

Iar valurilor inspumate le pune hamul strâmt în spate,
Le ară munții de mânie cu picături de apă vie;
Căușul ochilor au strâns izvoare care nu au plâns
Și cheamă inimi să respire iertări prin aripi de iubire

Deasupra apelor din nor
Să pui un arc de curcubeu
Să nu mai curgă din potop
Mânie de la Dumnezeu.

Ca un milos samaritean
Adu-l pe jefuit la han
Apoi, ajuns la Iordan
Să faci botezul lui Ioan

La nuntă, dacă-i vin puțin
Preschimbă apele în vin
Dar nu ‘nainte de-a fi spus:
“Este porunca lui Isus”.

Poruncă este să iertăm
Și sunt porunci să ne rugăm
Este poruncă să trăim,
Este poruncă să iubim
Și sunt porunci să nu murim.

Fericirea e prezentul continuu în care Dumnezeu este cu noi.
Viața ne este un prezent continuu, ca dar al dragostei Lui.
Fiecare zi și fiecare clipă devin darurile vieții,
Numai în părtășia dată de sus,
Când inima inimii L-a primit pe Isus.

Doamne, peste rană Tu ai turnat hrană
Și când m-am sculat eram vindecat;
Peste neputință ai vărsat credință
Când în răstignire L-ai urcat pe Mire.

Noaptea de-nviere a suflat putere
Și-a făcut lumină lumii ce-o să vină;
Poruncindu-i morții să-și închidă “porții”
A adus la viață prima dimineață.

Calea rătăcirii a dat-o pieirii
Iar pentru mireasă calea e aleasă:
Curată și sfântă când îngerii cântă,
În inimi curate, și răscumpărate.

Doamne, în ființă ai pus biruință
L-ai luat pe om din scorburi de pom
Și l-ai pus să urce drumul pe la cruce,
I-ai dat și-mi dai mie viață-n veșnicie.

Pe rafturi prăfuite și lavițe de scânduri
Torc iar colindătorii din caerul de gânduri
Colinda spusă-n fusul și-n mâinile ce torc
Vorbește despre anii ce nu se mai întorc

Ne spune despre valul și zbuciumul vieții
Și cât de trecătoare e clipa tinereții;
Mereu tot mai subțire, mereu mai deșirat
În caerul de gânduri vin hoții la furat.

Și ușa e deschisă, zăvoare nu mai sunt
Prin colțuri rătăcite doar umbre se ascund
Iar inima de pază pusă ‘naintea porții
Se lasă dată pradă în cârdășii cu hoții.

Veni-va vremea, fusul să toarcă sărbătoare,
Pe hoți îi va ajunge alai de-nmormântare
Când inima furată se va preda la tors
În staulul cu oi a lui Isus Hristos.

Dacă mai ești acasă și inima-i cu tine
Aleargă înaintea Aceluia ce vine
El stă la uși de inimi în straiele de Mire,
În veșnicii de caer aduce mântuire.

Gândul meu cel mai drag și frumos:
Să-L cunosc pe de rost pe Hristos,
Să-L învăț de pe tabla iubirii,
În genunchii predați răstignirii.

Să mă-ncred mântuirii prin Miel
Și viața să-mi crească din El,
Să-I slujesc să î-I cânt să-I colind,
Să nu văd iarăși oameni murind.

Colindăm din-serat până-n zori
Noi și îngerii “noști” păzitori;
Lăudăm nașteri sfinte în noi
Și Păstorul venit între oi.

Să fii tu, semen drag, un om bun,
Să te naști din colind de Crăciun,
Să te urci, să mă urc spre Isus
Spre-a trăi-n veșnicii cum a spus.

Eu cred că omul
a fost făcut
din pământul
luat din Grădina Edenului
ca mai apoi
să se împreune
cu țărâna din care
se hrăneau șerpii
în valea umbrei morții.

Pune-ne, Doamne,
înapoi în pământul
care a trecut
prin mâna Ta
și pe care l-ai făcut
odată cu cerul.

Apoi, mai naște-ne, Doamne, o dată
pe paie, în ieslea-ndurării
acolo, la uși de poiată
în noaptea cerească-a-ntrupării.

Ne-am săturat de războaie,
-Ce-i de făcut?
“Vă las pacea Mea a zis Isus”,
pacea voastră nu-i statornică
și nici nu e pace

Ne-am săturat de minciună, cum scăpăm de ea?
și ne-am săturat de rătăcire
de ostenite și de moarte
” Eu sunt:
Calea
Adevărul și
Viața,

veniți după Mine și veți avea odihnă”
Ne-am săturat de foame și de sete,
“Pentru că nu știți că Eu sunt pâinea vieții
și apa vie
și nu veniți să vă hrăniți și să vă adăpați”

Ne-am săturat de întuneric,
de-mbolnăviri și de dureri;
“Eu sunt Lumina lumii”, spune Hristos
“și merg spre Golgota pe jos
și port în spate crucea ta și durerile și bolile tale”

Ne-am săturat de păcat,
ne-am saturat, ne-am săturat;
“De aceea M-am întrupat, M-am răstignit și v-am iertat.
Te-am curățit omule. De-acum rămâi curat!”

Poți tu: să plângi de drag de Dumnezeu?
Atunci când eşti însetat să uiți de apă , dar să nu uiți de El?
În groapa de lei să îmblânzești fiara, că ai primit poruncă?
Să mergi pe apă când auzi chemarea?
Să laşi vama şi pescuitul, alegând păstorul?

Poți tu: să postești în timpul postului,
Apoi să-ți tai inima împrejur pentru că au împresurat-o vrăjmașii?
Să nu iubești înmulțirea pâinilor ci pe Înmulțitorul lor?
Să ieşi continuu la ușă şi să întrebi:
-Doamne, ai bătut la uşa mea?

Ai putea să iei rana aproapelui tău
Aşa cum El a luat toate rănile şi durerile lumii?
Ai putea învăța nemurirea, cu moartea pe moarte călcând?
Ar putea lacrima ta să rostească: Tată, iartă-mă?

De drag de Dumnezeu, ai putea să te opreşti
Şi șă spui: -Doamne, aş vrea să Te iau în brațe
Dar eşti infinit, de aceea
Ia-mă Tu în brațe cu nemărginirea.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »