Prin fapte putem escalada munții
Dar prin credință îi dăm la o parte,
Apa o putem birui urcându-ne deasupra ei
Dar credința despică apele,
Să treacă drumul izbăviților.

Orice lucruri vom făuri,
Va veni o vreme când nu vor mai fi,
Dar credința închide zarurile morții
Cu învierea care a biruit boldurile morții;

Orice am plămădi nu va mai fi.
Credința, prin iubire, aduce dăinuire.
Un singur lucru nu-l face credința:
Nu poate ierta necredința.

Credeam că mă rog dar eu numai vorbeam,
Mintea mea cunoștea cuvintele
Gura mea le rostea,
Picioarele îngenuncheau
Și mâinile mele se împreunau.

De multe ori în cămăruța mea,
Alteori în mijlocul oamenilor
Și împreună cu ei,
Cu voce șoptită și cu voce tare,
Dimineața și seara sau peste zi.

Și mă auzeam ce spun
Și auzeam ce gândesc
De fiecare dată,
Da, credeam că mă rog
Dar eu numai vorbeam.

Când mi-ai atins inima, Doamne,
Ai trimis-o și pe ea la rugăciune;
Abia atunci am început să vorbesc cu Tine;
Nici nu-mi mai trebuiau cuvinte
Pentru că nu mă săturam să Te ascult.

Am înțeles atunci că rugăciunea
Nu înseamnă cuvinte
Ci așezarea inimii la picioarele lui Dumnezeu
Care vorbește prin atingeri de inimi.

Nu de foame mușcă omul din fructul oprit
Ci din dezacordul dintre suflet,
Inimă, minte și trup.

Ajunge o singură mușcătură
Și viața trebuie din nou primenită
De Acela de care a fost dăruită;
Începe, Doamne, cu inima împietrită,
Arătându-i că nu-i părăsită!

“M-ai rugat”, spune Dumnezeu,
“ca din când în când să privesc
peste tine și casa ta,
dar știi tu, omule,
că Eu nu Mi-am întors privirea
de la tine nici de la toți ai tăi;
când lăsai ușile deschise
Eu le închideam.
să nu te fure și să nu te prade hoții.

Tu mă întrebi de ce am îngăduit să fii bolnav
și nu știi că eu am oprit boala
să nu te cotropească,
așa cum l-a pustiit pe Iov,
tocmai ca, dincolo de prăpădul ei,
să Mă vezi pe Mine.

Nu Eu, omule, am creat răul
și păcatul, Eu M-am arătat
să le nimicesc,
pentru că te iubesc.

De ce te las să trăiești atât de puțin?
Nu știi că ești doar în școală Mea,
unde te învăț a trăi veșnic?
Ar trebui, omule,
înainte de toate să citești
Scrisoarea Mea de dragoste
și să iei aminte.

Eu te-am făcut liber, omule,
dar ai ajuns pribeag.
Când te vei întâlni cu Fiul Meu,
te ve întâlni cu Mine”.

Roșcovele pe care fiul risipitor
le-a împărțit cu porcii
se trec pe nota de plată a neascultării,
așa cum neascultarea
este deja pe nota de plată a lacrimii.

Cu ce am plăti dacă în inimi
nu am avea moneda de sânge
a îndurării?

Viața noastră se măsoară nu după timpul ce s-a scurs
Ci după câtă-nțelepciune în suflet Dumnezeu a pus,
Iar mântuirea se împarte nu după cât am meritat
Ci după câtă îndurare, Isus Hristos prin har ne-a dat.

Știința lumii-și cântărește în lume cărțile ce-a scris
Cuvântul Domnului zidește prin câte inimi a deschis;
Toate războaiele din lume prin care sângele s-a scurs
Nu-ncap în picătura sfântă cursă din rana lui Isus.

Cărarea către nemurire nu urcă munții cei înalți,
Coboară-n valea de smerire făcându-ne prin cruce frați;
Sfârșitul alergării noastre are un punct, restu-i tăcere…
Vor stăpâni-n eternitate cei ce se nasc din înviere.

M-a colindat Dumnezeu și nu eram acasă;
am căutat înfrigurat în calendare
și nu era sărbătoare.

M-am tot frământat ce colindă a spus
Dumnezeu, Duhul Sfânt și Domnul Isus;
poate nu aș fi aflat niciodată
dacă nu aș fi căutat dincolo de poartă,
adică dincolo de inima mea ferecată.

Îmi lăsase Dumnezeu o scrisoare
în care spunea așa:
“Sărbătorile sunt acelea în care
Eu vin la Tine iar tu veghezi și mă aștepți,
cu poarta inimii descuiată
căci știi că trebuie să vin
cu pâine și cu vin”

Am plâns peste cuvintele scrise
și Îți promit, Doamne:
nu mai plec de acasă niciodată
pentru că știu că iar vei veni
în casa mea într-o zi.

Pănă atunci citesc și mă hrănesc
cu scrisoarea Ta de dragoste
și am învățat să iubesc.

PUMN DE PRAF ȘI PĂMÂNT

Nu mai știu câte mori
Măcinat-au comori
Ca să facă din ele
Praf și pulberi de stele.

Nici nu știu câte văi
Au slujit drept călăi
Ca să taie în munți
Rădăcină de punți.

Nici cât timp, nu mai știu,
S-a tot scurs în pustiu,
Câți ani goi ni s-au dus
Că n-aveam, nu-L aveam pe Isus .

Ce abis poate fi
Când nu știi că nu știi…
…Pumn de praf și pământ păcătos
Fă-te om, fă-te sfânt în Hristos!

Nu a trebuit să-nvăț a mă naște în lume
Dar am învățat de la Dumnezeu să mă nasc din nou;
Lumea m-a învățat să umblu,
Dumnezeu mi-a arătat pe unde să pășesc.

De la lume am învățat să vorbesc
Iar de la Dumnezeu am învățat să ascult;
M-a învățat lumea să tânjesc
Dar Dumnezeu mă-nvață să dăruiesc.

Prin lume am învățat să alerg
Iar Dumnezeu m-a învățat să mă opresc;
M-a învățat lumea să cer și să iau
Iar El mi-a arătat întâi cum să dau.

Lumea m-a școlit cu toate cărțile ei,
Dumnezeu mi-a trimis o scrisoare de dragoste,
De la lume am învățat tabla înmulțirii
Iar Domnul meu mi-a arătat tabla împărțirii.

Am învățat în lume cum să mă-mbrac,
Dumnezeu mi-a arătat cum să mă dezbrac până și de mine
“Pentru că”, spune El, “vreau să-ți văd inima”.

Încet, încet lumea m-a învățat să mor,
Să o părăsesc,
Dumnezeu a murit pentru mine
Ca eu să trăiesc.

Lumea mi-a dăruit totul
Și m-am ales cu nimic,
Dumnezeu mi S-a dăruit o dată
Și m-am ales cu totul.

Drumul către cer nu pornește de pe pământ
ci din inimă
și nu se oprește într-un cer al norilor
și al furtunilor
ci se înalță în cerul cerurilor,
până la Cortul întâlnirii cu Dumnezeu.

Drumul către cer nu duce cu el alergările
și zbaterile noastre niciodată terminate
ci oprirea, pe buza lacrimii,
la crucea lui Hristos.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »