Noi știm că vom muri,
dar încă n-am murit,
Făcut sunt a trăi,
cât oare am trăit?

Sunt plămădit din tină,
dar sunt ceea ce sunt:
Sub ordinea divină,
măreț, eu, cel mărunt.

Și sunt făcut să am
pământ sub stăpânire,
Prin har, să ies din ham,
să intru-n nemurire.

Ard pentru fiecare,
ca într-un rug aprins,
La ușa de intrare
Isus Hristos m-a-atins.

Nimic mai de folos
sub profeții divine:
El, Dumnezeu-Hristos,
cum a promis, revine.

O! Vino iar, pe nor,
așa cum ai plecat;
Plâng oi după Păstor
de-atâta așteptat.

Cât ai ars cu flăcări ajungând doar scrum?
în ce fel de viață, pe ce fel de drum?
n-ar fi vâlvătaie care-ar mistui,
arderi în lumini, când ar stăpâni.

Oare cât, arzând, ați și încălzit?
nu-i așa, că doar, cât ați și iubit?
ce lumini aprinzi din lumina ta,
nopți de întuneric să poți spinteca?

Când pârjol de foc bântuie pe mări
ai făcut din foc binecuvântări?
când arde o lume precum un tăciune
faci din focul tău stâlp de rugăciune?

A venit din cer o lumină mare
care s-a-mpărțit pentru fiecare;
omul, așteaptând vindecări să vină,
Dumnezeu a zis: “Să fie lumină”!

A venit porunca de: “Talita cumi”
de la Cel ce spune: “Sunt Lumina lumii”.

Cine a spart oglinda sufletului?
Trudiți a o repara? Cum?
Ce veți face cu niște țăndări?
Mai priviți în ea? Și ce puteți vedea?

Poate niște chipuri de fum întărit
Sub scoarțe de măști ruginite,
Un fel de fantome pe care
Hristos le-a numit “fețe văruite”.

Eu, ce să spun? Tânjesc după chipul de om
Acela după asemănarea Lui. Caut Adamul cel nou
Și mereu îmi răspunde gol, un ecou.

Celelalte, toate, la ce bun să fie spuse?
Ajungă-ți omule strigarea:
“O, vino Doamne Isuse”!

Aleg să-L cred pe Dumnezeu
că a făcut lumea și a întins cerurile
și să-i plâng lui Darwin rărăcirile.

Aleg să ies din Sodoma și din Gomora
și să-i plâng pe aceia ce rămân prizonieri
focului și pucioasei.

Aleg să trec prin valea umbrei morții
spre celălalt mal care atinge veșnicia
și să nu fiu orbit de lumina unei lumi
care se stinge odată cu ea.

Aleg adevărul care doare
în locul minciunii îmbrăcată în splendoare,
aleg hrana din pâini înmulțite
în locul bogățiilor necuvenite.

Aleg s-ascult când Tatăl meu vorbește,
să mă topesc atunci când mă iubește,
aleg să umblu prin credință
chiar dacă-i presărat cu suferință.

Și nu mă-mpărtășesc cu strigătul de gloată
când sufletu-mi creștin e tras pe roată;
se-aude trâmbița eliberării,
e așa de-aproape noaptea învierii.

Dmnezeu este dragoste!
Cu ce drept pervertești tu, omule,
cuvântul acesta măreț,
numind păcatul dragoste?

pofta după trup străin,
Dumnezeul meu și al tău
a numit-o desfrânare
și pofta după lucruri scârboase
a numit-o rătăcire de minți blestemate.

cine sunt eu, cine ești tu
cine ar fi lumea întreagă
să înlocuim rânduiala Lui
cu nebunii venite din nebunie?

eu unul vă plâng de milă
și mă rog pentru voi,
cei bolnavi de necunoaștere de Dumnezeu;
sunteți reci de depărtare de El
și înfierbântați de arsură de păcat.

cei care mai dormiți, treziți-vă!
să nu cumva să plouă cu foc și pucioasă
la porți de Sodoma și porți de Gomora
și porți de suflet cu gardul dărâmat,
rugați-vă, rugați-vă, neîncetat!

Ticăloșita milă de nimic
nu-i altceva decât prefecătorie,
cum dărnicia fără dărnicie
va odrasli în suflet, suflet mic.

Dincolo de marginile a ceea ce suntem
începe celălalt eu al nostru
pe care ne place să-l scoatem în lume,
înșelând-o în propria-i înșelăciune.

Între pământ și cer ară o dâră de lumină;
pe brazda ei a pășit Hristos,
însemnând-o cu sămânță de sânge,
să nu rătăcim de la înviere.

Prea multe lucruri nu am făcut pe pământ,
afară de a nu primi amprenta unei lumi,
ea însăși amprentată
de prefăcuți îngeri de lumină;

nu am vândut ce nu se vinde
și am urât cu iubirea păcatul;
silit, am desfăcut mereu bagajul
la vămile de control ale umbrelor,
până am rămas cu sufletul gol;

nu am făcut pe pământ multe lucruri,
dar am biruit lumea alături de Hristos
și îmi ajunge cerul, unde El m-a așezat
pe scaunul Lui de domnie.

De la lacătul care închide porți
oamenii au trecut la lacăte care închid inimi,
de la furtul fructului oprit au trecut
la furtul de suflet împărțit
din pieptul neîmbrăcat
cu armura lui Dumnezeu.

A scăpat omul de potop
urcându-se pe curcubeu,
a ieșit din Sodoma pe munte de sare,
a trecut pe sub mare înaintea egiptenilor,
ca mai apoi inima lui să trădeze
stâlpul de nor și stâlpul de foc.

L-a ajuns noaptea rătăcirii;
undeva, departe, spre Dealul Căpățânii,
se zărește o lumină sub formă de cruce.

Mi-au fost și mie treptele stricate
De cioplitori în umbre și-n stafii
Când treptele urcau către dreptate
Și se-ancorau în stânci de veșnicii.

Dar am iertat și am uitat sudalma
Și talpa cizmelor cotropitoare,
Îmi sângerează inima și palma
La scuturat de stele căzătoare.

Ce chip de idol născocesc ciracii
Din umbre sterpe, iar apoi îl mulg,
Au uneltit șacalii și gonacii
Să-nceapă vânătorile de vulg.

Bat clopote la fiecare poartă
Și totuși doarme omul păcătos
Trezește-i , Doamne, și apoi îi iartă
Că trag la sorți cămașa lui Hristos.

Doamne, învăț să cer
Dar greu învăț a da
Și când ceva ofer
Știu, e din partea Ta.

Învățat să mă trăiesc,
Și uit că m-ai trăit,
Nu uit să mă hrănesc,
Sunt cât m-am dăruit.

Din toate câte-adun
Rămâne doar nimic,
Când mie mă supun
Îmi sunt un inamic.

Credeam că-mi aparțin
Uitând că m-ai făcut,
Mi-a fost paharul plin
Dar nu eu l-am băut.

La cruce, al Tău Fiu,
Din moarte m-a întors;
Doamne, învăț să fiu
Adamul din Hristos.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »