Noi, pământenii, suntem chemați
să fim cetățeni ai cerului;
acolo, Împărat și Rege și Stăpân
este Dumnezeu.

Acolo viața se numește eternitate
și nimic necurat nu o poate atinge;
se învecinează țara aceasta cu ea însăși
și locuitorii ei se numesc copii de Dumnezeu;

se trece granița la chemarea
Celui care este Cel ce este,
prin punctul de trecere care se numește cruce,
îmbrăcat în alb,
și de mână cu Hristos.

Să te îndrăgostești pe de rost de Hristos
Și în El să te îmbraci
Este cel mai frumos și de folos lucru
Pe care poți să îl faci.

Să citești scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu,
Apoi să-I răspunzi la ea în fiecare zi,
Înseamnă să aștepți nunta din cer
În care, Mirele va face din stele inele
Și ți le va dărui odată cu eternitatea.

A te frânge ca o pâine și a te dărui altora
De drag de dragoste pentru ziua de mâine,
Inseamnă a a arde în rugul aprins,
A te ruga si a cânta cu îngeii în taină,
Dând semn că aripa lor te-a atins
Și cerul din cer ți-e singura haină și vis.

A iubi cât iubește Creatorul
Înseamnă a te răstigni precum Mântuitorul;
Dar omul din noi mereu se împarte:
Unul tânjește după veșnicie,
Dar celălalt, ah!
Celălalt încă se zbate să iasă din moarte.

În spațiul pe care-l lași între mine și Tine, Doamne,
vreau să îngenunchez
pentru a putea atinge cu fruntea cerul
și pământul cu lacrima.

Eu știu că în fața Ta nu voi ști vorbi;
vorbește Tu pentru mine
pentru că mă cunoști pe de rost;
mi-e rușine să-Ți spun că m-am uitat
și mai ales că sunt atât de murdar.

În spațiul dintre noi, Doamne,
fă să nu fie nimeni și nimic,
decât numai Fiul Tău,
care îmi spune: “frate”.

Să ruginească săbiile-n teacă,
Să nu mai fie niciodată de folos!
Pe tancuri să le apuce tusea seacă,
Și lumea să alerge la Hristos!

Tranșeele să fie inundate
Și gloanțele să n-aibă praf de pușcă!
Să ne spălăm de sânge și păcate
Și să închidem armele în cușcă!

Rachetele cu burtă nucleară
Și gurile de tun cu “glonț” pe țeavă
Să nu apuce iarnă și nici vară
Și să se sfarme toate de epavă!

Iar gardurile sârmelor ghimpate
Prefacă-se-n arici de ghemotoace!
Să nu murim încovoiați de spate
Și să strivim păcatul în găoace!

Să-mbrățișăm cu inima iertării
Precum Isus a-mbrățișat tâlharul!
Să ne atingă îngerii cântării
Când Dumnezeu va cântări cântarul!

Adâncul își cheamă adâncul
Înaltul se vrea mai înalt
Se uscă sub vânturi pământul
Când valuri pornesc la asalt.

Zigzaguri de trăsnete ară
Sub nori îmbătați de furtună
Se-ascund galaxii în cămară
Când plouă afară și tună.

Berberii-au ieșit să culeagă
Tăciuni după ploaia cu stele,
Vapoarele lumii-și dezleagă
Stindarde-nvelite în vele.

Se face iar vreme frumoasă,
Hristos ne trimlite solie
Ies îngeri pe câmpuri, la coasă:
Se face din nou veșnicie.

Creatorul universului a aruncat pe cer mărgele
și ele s-au prefăcut în sâmburi de stele;
apoi le-a poruncit să muncească
și stelele au început să lucească.

De dincolo de spațiu, de dincolo de timp
s-a îndurat de ne-a creat,
apoi, ca o solie,
ne-a dat pământul, anotimp de veșnicie.

Nimic nu-i mai bun, mai pur și mai sfânt
în cerul de sus și jos pe pământ
decât Cel ce spune;
“Eu sunt Cel ce sunt”.

Nimic mai de preț nu poate să fie
decât nunta-n cer și în veșnicie,
nimic mai măreț, mai drag, mai frumos
decât logodirea cu Domnu’ Hristos.

Atunci când Mă cauți – spune Dumnezeu-
Lasă-Mă să te însoțesc,
Altfel, nu Mă vei găsi niciodată.

Vor oamenii să-L găsească pe Dumnezeu
și se zoresc să alerge încoace și încolo
în nădejdea că-L vor întâlni
și-L vor îndupleca să-i asculte,
pentru că, nu-i așa, avem atâtea și atâtea necazuri.

Dar, oare alergările noastre, ca pe tăciuni,
nu sunt de-atâtea ori deșertăciuni?
nu ducem după noi poveri maculate de păcat?
alergăm la iertare și noi nu am iertat.

Nu tânjim deșert după forme de dumnezei
uitând că El e Duh și El e adevăr?
vrem să-L vedem și nu ne dezlegăm la ochi,
vrem să-L auzim și suntem niște surzi,
ne sfâșiem hainele și nu inimile,
am vrea să-L atingem și nu simțim atingerea Lui.

Căutăm un Dumnezeu despre care am auzit
dar nu L-am cunoscut,
Îl căutăm mereu afară și departe, uitând
să-L căutăm înlăuntrul nostru;
ne depărtăm prea mult doar alergând,
uităm de popasul pe genunchi
și de mâinile împreunate.

Nu învățăm să iubim cum ne iubește,
să dăruim cu S-a dăruit,
ne prea vindecăm singuri inima
când El caută în noi o inimă zdrobită.

Poate, prea obosiți, când Îl găsim
nici măcar nu-L cunoaștem
pentru că n-am trecut pe la cruce,
am ascultat de oameni ce nu-L ascultă,
și, cel mai trist:
ne-a trimis o Scrisoare de Dragoste
și nici măcar nu am deschis-o.

Și acum, după ce am plâns,
cum faci, Doamne, de-mi ștergi lacrimile?
cum mă iei în brațe, pe mine, cel atât de murdar
și îmi spui că, găsindu-mă, Te-am găsit?

Unde erai, Doamne?
dar, nu!
unde am fost eu?

Suntem prea departe de carul cu boi
Și mult prea aproape de cel răsturnat
E mult prea mult humus și luturi în noi
Și prea mult ne-am ars cu păcat.

Cât timp mai e timp, iertare și har,
La Doctor, cu toții! că inima plânge,
La ușa de cruce, pe deal, la Calvar
El face transfuzii de viață și sânge.

Nevolnici, poveri lăsăm fiecare;
Nămeți de-ntuneric ne-nfruntă,
El face minuni și dă vindecare
Apoi ne poftește la nuntă,

Prea multe ruine în noi,
prea multe războaie deodată,
prea multă pace abandonată
în forme de oameni prea goi.

În fața nădejdii, zăvoare închise,
suflare de vânt a pustiu
o trâmbiță sună târziu
mai este odihnă în vise?

Tot cerul se face o flamură-steag
de drag de iubire de om:
“Te știu de la lut, atom cu atom
Eu, Domnul, te vindec de omul beteag”

Și-a fost vindecare și este;
se curăță boala păcat
sub crucea prin care pe toți ne-a-mpăcat
Acel ce în ceruri deschide ferestre.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »