Bat clopote de apă
Și se lovesc de stânci,
Cu limbile lor sapă
În văi tot mai adânci.

Bat clopote de ploi
Și se lovesc de nori
Iar când ajung la noi
Trag fulgere-n vâltori.

Bat clopote în clopot
Cât oamenii sunt vii,
Copitele, în tropot,
Mai bântuie, pustii.

Cohortele de clerici
Trag frânghii de avarii,
Bat clopote-n biserici,
Se-ngroapă clopotarii.

Bat clopotele mute
În lumi prea zbuciumate;
Hristos să ne ajute
Să ducem crucea-n spate!

Am detronat de pe cupola lumii
Noroiul poleit cu nestemate,
De-atuncea, răzbunările furtunii,
Mă biciuesc când urc cu crucea-n spate.

Și ce dacă genunchii mi-i julesc
Și coatele și fruntea-mi sângerează?
Contează numai cum și cât iubesc
Și mântuirea ta și-a mea contează.

Dacă mai plouă prin cupola lumii,
Sunt lacrimile mele ce vorbesc,
Să stingă-n valea umbrelor tăciunii,
Când cerurile trâmbețe își pregătesc.

Ne scriu înserările cu umbre tăcute
Povestea de viață a zilei trecute;
De fiecare dată, apusul de soare,
Încheie povestea: cum, ziua iar moare.

Ce dar minunat că, spre dimineață,
Sub umbre-ncolțește schimbarea la față;
O nouă poveste începe-a trăi,
Te laud, o, Doamne, de încă o zi.

În Madian, rugul aprins încă mai arde,
Dă Dumnezeu porunci de la amvon,
Toiegele pun steme în stindarde,
Se duc păstorii iar la faraon.

Se sapă-n Marea Roșie fundații,
Să-ngroape-n ele cară egiptene,
Să scape cei aleși, de inundații
Și să le curgă Paștele prin vene.

Spre-a revărsa Edenul în pustie,
Spre-a stăpâni apoi în Canaan,
Sloboade cerul ploi cu apă vie,
Chivotul a trecut de Iordan.

În Ierihon dărâmături de ziduri
Încă vorbesc de lupta fără arme,
Se vor clădi biserici fără riduri
Din pietre vii ce nu o să se sfarme.

Se-mparte iarăși țara-n seminții
Să n-o conducă regii blestemați,
Ajung iar trupuri de țărână, vii;
Veniți acasă, toți acei chemați!

S-a activat planul roșu de cutremur;
S-ar putea să fie de la politici roșii,
Sau de la înserare,
Ori de la trandafirii sângerii
Care au rămas nedezbrăcați de spini.

Unde să te ascunzi?
Poate în cutremurul inimii
Când bate neregulat,
Sau în rezonanța unui dangăt de clopot,
Dar numai pentru o vreme,
Până când se va auzi comanda:
Învierea!

Cum să-L cauți pe Dumnezeu numai la capătul puterilor,
Atunci când ai nevoie disperată de El, numai de El?
Cum să te duci să te întâlnești cu Dumnezeu
Din când în când, doar la biserică,
Ba, uneori, să ți să pară că nici acolo nu ar fi?

Oare nu a spus El că vrea să locuiască în noi?
Atunci, cui ne închiriem templul acestui trup,
Uitând că, de fapt, noi suntem vremelnicii chiriași?

La capătul puterilor ajungem întotdeauna plângând:
“La ce ai venit”? întreabă El
“Să-mi vezi lacrimile”, spune omul

Atunci, Dumnezeu, îl ia pe om
Și îi arată rănile mâinilor și picioarelor
Fiului Său,
Apoi îi șterge lacrimile cu iertare.

Mi-e tare dor de Tine, Tată,
Și mă tot lași să-mi fie dor,
Spre-a mă atinge încă-odată
Cu mâna Ta de Creator.

Te-aștept în fiecare gând,
În fiecare rugăciune
Și dacă mă găsești plângând
E semn că am atâtea-a spune.

Voi spune ce-ai făcut din mine,
Din cel turnat în chip de lut:
M-ai prefăcut într-o minune
Din ziua când Te-am cunoscut.

Eu, cel mai rău din răii lumii,
Eu, cel din urmă peregrin,
Înlănțuit de brațul ciumii,
Am fost iertat prin har divin.

De-atunci, în fiecare clipă
Privesc spre cer, spre-a mă-nălța,
Îmi reazăm visul pe-o aripă,
Cealaltă aripă-i a Ta.

Dacă am folosi de zece ori mai puține cuvinte,
prin care să spunem de zece ori mai mult,
ne-am înțelepți zece la sută
din cât de înțelepți am putea deveni.

Pentru aceasta, nu ne-ar trebui zece vieți,
ar fi de ajuns să dăm lui Dumnezeu
zeciuiala din viețile noastre;
nu și din inimă, Doamne,
aceasta Îți aparține pe de-a întregul.

Nu aș fi putut să vorbesc dacă nu mi-ai fi dat Cuvântul,
Nu puteam să umblu făra să-mi fi dăruit picioare,
N-aș fi îngenuncheat de nu mă învățai să mă rog,

Fără lacrimi, nu cunoșteam tristețea,
Și, în egală măsură, bucuria;
Aș fi rămas orfan de nu-mi erai Tată,
Și nu Te cunoșteam dacă n-ai fi vorbit
Sufletului meu.

Aș fi “nefost” dacă nu mă “erai”,
Mă gârboveam dacă nu mă trăiai,
Aș fi fost întuneric dacă nu luminai,
Și încă pământ, de nu mă ridicai.

Nici nu cugetam de nu nu-mi dădeai gând,
La porțile-nchise aș fi rămas plângând
Mi-aș fi pierdut nădejdea și n-aveam ieșire
Fără de mângâiere, credință și iubire.

Era cu neputință să fi avut putere
De nu m-ai fi culcat pe patul de-nviere.
Eram la nesfârșit o mare de suspine,
Eu, fărăTine, Doamne, fără Tine.

Pe jgheabul de fier, din blidul din cer,
Curg stele cu colții de fier;
Se stoarce lumină cu presă divină
Să spele păcatul și omul de vină.

Vâltori încordate cu morile-n spate
Fac semne cu steaguri curate;
Potopul de ape, în colții de grape,,
Agață semințe uscate.

Se toarnă comori în gură de mori
Când cerul e plin de condori;
Cu lapte în cană și urme de rană
Tânjim spre făină de mană.

Începe festinul când pâinea și vinul,
În inimă arsă, fac plinul;
În capăt de masă, venit de la coasă,
Un Mire așează aleasă mirea

« Postari mai noi — Postari mai vechi »