Dacă ne-am feri de păcat
cum ne ferim de viruși
nu-i așa că n-am muri niciodată?

Și totuși alegem să murim
pentru că prea uităm
să facem transfuzii de viață
din sângele lui Hristos.

Vom secera lumini
Din stele coapte,
Vom sfâșia cu spini
Burduf de noapte.

Vom aduna recolte
În largi hambare,
Vom potoli revolte
În val de mare.

Turna-vom apă vie
În canioane,
Cu inima vom scrie
Despre sioane.

Din crucea răstignirii
Vom scoate cuie
Ca lacrima iubirii
În noi se suie

În tainice cămări
Să locuiască,
Din drumuri pe sub mări
Să ne renască.

Un bărbat, cu mulți copii,
a cerut vieții partea lui de moștenire
și prmind-o a risipit-o
în lumea largă
și în lumea amăgirilor deșarte.

Abandonându-și pruncii
și casa și viața,
a ales plăcerile de-o clipă
și risipa din risipă
până când, în valurile sorții,
a împărțit deznădejdea cu morții.

Dar, pe copii lui,
i-a crescut Dumnezeu
hrănindu-i din belșug
din cuvântul Său,
potolindu-le setea cu apa Lui vie,
vindecându-i de drum de părinte-n pustie.

S-a-ntors bărbatul-tată, rușinat,
pe urma lacrimii de pocăință
acolo unde, cândva, avuse locuință.

Nici nu îndrăznea să se uite
în ochii copiilor,
îi erau ochii goi;
când ei, și-au primit tatăl risipitor
în inima lor, înapoi.

Cât și cui ești de folos
Omule sub masca ta?
Poate duhu-ți vanitos
Îngâmfarea a-ți spăla?

Oare chipul ce îl porți
Cu ce chipuri îl asemeni
Când, perfid, îți tragi la sorți
Altă mască printre semeni?

Nu te mustră-nchipuirea
De-a părea a fi ce nu-i
Când și pacea și iubirea
Zac în lumea nimănui?

Câte măști și câte fețe
Poleiești cu urâciune?
Cum poți face din tristețe
Masca ta de rugăciune?

Teritorii de-amăgire
Dau minciuni să cucerească
Și în felul de rostire
Scobesc mască după mască.

Câte fețe, câte măști
Te împovărează încă
Pân-ajungi să le urăști
Și să bei apă din Stâncă?

Portăm valori din nonvalori,
Murim de mult prea multe ori,
Ne frângem visele pe roată,
Doar o clepsidră-i viața toată.

E-atât de rară viața vie
Suntem pe-o insulă pustie;
În pâlcuri, între ieri și azi
Mai pribegesc oameni nomazi.

Ne plouă întristarea lumii,
Acoperiș au numai unii;
Cu mâinile împreunate
Tânjim spre cer după dreptate.

În turle clopotele bat,
Coboară pacea în sabat;
Hristos ne smulge dintre spini
Dar după El se duc puțini.

La ce folos, sămânța
din pumn de gospodar,
în lanuri să rodească,
dacă nu ai credința,
în drum către hambar,
să nu se risipească?

La ce bun, alergarea
de-a lungul și de-a latul,
în ficare zi,
dacă despovărarea
și grija și păcatul
n-ajungi a le strivi?

La ce bun, rugăciunea
și postul și smerirea
în trupul omenesc,
cât nu dai stricăciunea
și nu cunoști iubirea,
în chip dumnezeiesc?

La ce-ar fi de folos,
urmându-ți nebunia,
pe drum de fariseu,
să nu-L ai pe Hristos
pierzându-ți bucuria
de-a fi în Dumnezeu?

Dați pâine și vin
Acelor ce vin
La nunta cu Mire divin!

Lăsați-i pe morți
Să tragă la sorți
Intrarea-ieșire pe porți!

Cu suflete vii
Ieșiți din pustii
Spre lan de belșug din câmpii!

Să nu vă-necați,
Pe ape călcați,
În arca lui Noe urcați!

Voi, toți ce dormiți,
Degrab’ vă treziți
Să nu fiți de noapte striviți!

Aprinde-se rug
În lama de plug
Intrușii din inimă fug.

Se crapă de zori,
Lumină, cobori!
E vreme să ningă cu flori.

Ca mâine, la capăt de drum,
Cu toți vom ajunge, oricum,
Că mâine-i atât de aproape,
Umblați pân-atuncea pe ape!

Lăsați întristarea la mal,
Beți vin din adâncul pocal,
Vâsliți în corăbii sfințite,
Dați hrană din pâini înmulțite!

Lăsați neviața să-și treacă
Alaiul tristeții spre groapă,
Voi fiți zi de zi fericiți,
În tot și în toate, iubiți!

În noapte să fii o lumină
Mereu fie-ți candela plină
Cu sfântul ulei din iubire
Când ieși să-L întâmpini pe Mire.

Că mâine, la capăt de drum,
Tot omul devine postum…
Pe toți ce-n Hristos veți fi vii
V-așteaptă de-acum veșnicii.

Eu, cel ce am uitat că uit,
Întreb: “de ce-ai uitat de mine?”
Pun întrebări printre suspine
Dar nu mai stau să Te ascult.

Eu, cel ce am vorbit prea mult,
N-am ascultat când Tu vorbeai,
Mereu grăbit când apăreai
Eram doar bulgăr de tumult.

Eu, cel ce am crezut că-s eu,
Nu coboram pe scări smerite,
Mă-nfășuram printre ispite
Și nu eram din Dumnezeu.

O, Doamne, rupe-ncătușarea
De peste inima-mi de piatră!
Căci mă căiesc, Te rog, mă iartă,
Dă-mi în Hristos eliberarea!

De nu Te aplecai spre noi
Cu-mbrățișări de răstignit
Am fi căzut, am fi murit
Și-am fi rămas orfani și goi.

A transpirat pământul de boală de-ntuneric,
Plouă cu stropi de smoală din fulgerul coleric
Când paralele rupte îl bântuie cu friguri
La capete de lume dau să se rupă diguri.

Ce febră în delir clocește-n termometre,
După furtuni de gheață pornesc furtuni de pietre;
Se sparg meridiane din creștet înspre pol,
Pământul, speriat, s-a ghemuit sub țol.

Și muntele și dealul alunecă în mare,
Din adâncimi, izvoare, cer leac de vindecare;
Va potoli furtuna Hristos, când o să vină,
Că vindecarea lumii se face cu lumină.

Ca Lazăr, din mormânt ieșim de sub țărână
Și vom umbla pe ape ținându-ne de mână;
A transpirat pământul, dar bolile s-au dus,
Ni s-au făcut transfuzii de sânge din Isus;

« Postari mai noi — Postari mai vechi »