Captivi între noapte și zi,
Din scorburi ascunse-n păduri,
Cu trâmbițe prind a trezi
Iar, îngerii, oameni mahmuri.

Pe buze,-ntre gropi și-nălțare,
Curg scări către cer dinspre hău,
Scăldate-n oceane de sare
Miros a părere de rău.

Sub aripi întinse a zbor
Condorul tușește răcit,
Cântăm, când cu îngerii-n cor,
Când plângem cu suflet rănit.

Nu-i chip a sluji împărțit
Și lumii dar și lui Mesia
De-aceea Hristos a venit
Să pună în om veșnicia.

Nu-i doar un fiu risipitor
Plecat de-acasă-n lumea largă,
Sunt mii de mii și-n urma lor
Risipitori o să mai meargă.

În bâlciuri de deșărtăciuni,
Pe drum de roșcove necoapte,
Cohortele de spurcăciuni
Scobesc în inimi goale noapte.

Câți se întorc ‘napoi la tata
Să-și plângă-amar nevrednicia
Când bogăția lor e gata
Și-i împresoară sărăcia?

Câți, cu smerenie în sac,
Se-ntorc la casa părintească
Și câți la porci încă mai zac
Cu roșcove să se hrănească?

Nădejdile nu au pierit
Cât timp avem un Creator
Ce Fiul sfânt Și L-a jerfit
Și-l iartă pe risipitor.

Încorsetăm răceli sub armături în piept
Când vreascuri, în păduri, scobesc copacul drept,
În mustul inimii nerespirate
Dau iama haite călărite de păcate.

Se năpustesc spre staule de miei
Să sfâșie cu ghearele de lei.
Dar Paștele, cu Mielul pe altar,
Oprește jefuirea de tâlhar.

Întoarce turmele la El în stână,
Iar ocrotirea Sa ne ia de mână;
Atingerea cu mâna-I sângerată
Ne spală, ne sfințește și ne iartă.

Pământul e numai o apă
care își lasă deasupra uscaturile
să se odihnească
în locul valurilor
care nu dorm niciodată.

Pământul e apa uscată
ieșită la sapă
cu brazde de munți
și groapă de văi.

Pământul, până la urmă,
e-aceea țărână ce scurmă
să dea de izvoare
când vine Hristos și spală picioare.

Pământul crăpat e chipul de lut
străpuns de păcat din om nenăscut;
în nașteri din nou nu-i mister:
e ca un botez de pământ
în râul cu apă din cer.

Cum ar putea el, omul, să renască
De n-ar purta în piept o ancoră cerească?
Câtă țărână-n oameni să rămână
Când lor nu le râmâne în inimă fântână?

Ce aș putea să spun eu de la mine?
Nimic, din care tot nimicul ar rămâne,
Ori, poate, risipă de vorbe în vânt
Ori bocet pe ramuri din trunchiul cel frânt.

Ce-aș izbuti cu propria-mi putere?
Poate o punte lungă cu bârne de durere,
Poate mereu același lucru trecător,
Poate doar umbra mea de muritor.

Și unde aș ajunge umblându-mă în mine,
Nu-n valea întristării, pe-o punte cu suspine?
Și nu cumva ajunge-m-ar din urmă
Hăitașii care viața și drumul mi le scurmă?

Cât plin ar netezi tot golul dintre oameni
Ca, omule, în tine nădejdile să-ți semeni
Din sacul de sămânță ce nu mai putrezește
În inima în care, iubirea încolțește?

Își pune-ntrebări și tot el își răspunde
Cât omul, de oameni, în om se ascunde;
Dar chem Duhul Sfânt a-mi fi călăuză,
Port chipul de om și nu de meduză.

Înaintăm pe-o punte cu noroi
Peste puhoi de ape-învolburate
Parcă se scurge inima din noi
Când lunecăm în valea de păcate.

Ne ridicăm din groapa de pământ,
Ne spală ploile îmbătrânite,
Ne-adăpostim ființele de vânt
În grote căptușite cu ispite.

Pășim ‘napoi crezând că-i înainte,
Zăpezile ni s-au lipit de buze
Dăm a vorbi dar nu avem cuvinte,
În față și în spate cad obuze.

Un om cu crucea-n spate ne ajunge
Și toată neputința ne-o pune-n crucea Sa
Și cu durerea Lui durerile ne unge,
Ca omul să ajungă-a învia.

Oare știe lumea munți a coborî
Pe poteci pe care nu va mai urî?
Oare știe lumea munții a-i urca
Pe cărări pe care nu va blestema?

Ar putea uita vremea de potop,
De cetăți în care a plouat cu foc?
A uitat de drumul mării despicate
Și de Cel ce duce crucea lumii-n spate?

Oare înțelege cât e de bolnavă
Când credința ei e așa firavă?
Doctorul credinței , de la capul ei
Îl mai vinde iarăși pe alți dumnezei?

De păcatul lumii și al lumii chin
Lui Isus Hristos I-e paharul plin,
Nu lăsa, o, Doamne să fie-n zadar
Paharul pe care îl bei la Calvar!

Prin viclenie,
stăpânului întunericului,
izbutește să te învingă
se zbate lumina să-ți stingă.

Nu te va opri să umbli cu candela aprinsă,
dar va unelti să nu-ți ajungă uleiul
până la capătul drumului.

Nu poate lumină fura,
dar poate ademeni s-o amesteci
cu umbre și neguri din patria sa.

Nu te va îngheța în rătăcire,
îi ajunge să fii căldicel,
înșelându-te singur.

Nu te va tulbura din rugăciune,
dar va complota
să te rogi cu buzele și nu cu inima,
nu te va opri să te închini,
dar, mințindu-te, te va înșela
să slujești la doi stăpâni.

Nu se va rușina să se prefacă
în înger de lumină
și tu, omule, să îl crezi.

Nu va înceta să lucreze
cu semne și minuni
ca omul să-l urmeze,
pentru că e înșelător
și tatăl minciunii.

Se va grăbi să îți ofere bogățiile lumii,
spre a te desprinde din îmbrățișarea lui Hristos,
îți va oferi plăceri de o clipă care vor muri,
te va ofili, te va veșteji, te va amăgi.

Va semăna neghină între grâne,
iar în casa curățită, dar rămasă goală,
își va trimite duhurile să locuiască,
va semăna vânt, să culegi furtună,
și roada lui va fi deșertăciune.

Omule, tu,
cu ce ai să te sui împotriva lui?
cu țărâna din tine?
cu faptele tale mânjite de-atâtea ispite?

Cu inima ta împietrită?
cu viața prea mult irosită?
cu forme de idoli de tine făcuți
în chipuri de morți?
crezi oare că poți?

N-ai nici o izbândă, plăpândă făptură;
Hristos izbăvește de moarte și ură
prin jertfa adusă la cruce, de Miel,
când El e în tine, iar tu ești în El.

Tânjind războaie-a câșiga
fără de lupte,
e ca și cum la nunta ta
porți haine rupte.

Nădăjduind întrări în cer
pe porți stricate
e ca și cum, stelele pier
nestrecurate.

Ademeniți de fericiri
înșelătoare
nebunii uită de vieți
nemuritoare.

Își toarnă Domnul din putere
în oameni vii,
să n-alergăm după himere
printre stafii.

Când ne-nsoțim mereu cu eul
cel găunos
ne rătăcim de Dumnezeu
și de Hristos.

Când trâmbițele vor suna
a deșteptare
ajută, Doamne, pruncii Tăi
să stea-n picioare!

M-a lăsat Dumnezeu să mă apropii de El;
m-a scos din îngrădirea de timp
și din limitarea în spațiu,
din încorsetarea în materie
și am văzut că cerurile au cerurile lor.

M-a purtat până în vremea creației
și ne întâlneam să vorbim
unul cu celălalt în răcoarea zilei.

Și la mine a venit șarpele și m-a ademenit;
am mușcat și eu din fructul oprit;
și eu am avut parte de alungarea din Rai;
și mie mi s-a umplut pământul de spini și de scai.

Am asudat pentru pâine în fiecare zi
și, vai! Începeam și eu a muri.
Când au năvălit apele de la potop
în corabia Lui mi-a făcut un loc;
am plâns mult și m-am cutremurat,
până când m-a coborât pe uscat.

Și eu am ajuns în robie: trudeam la cărămizi,
am crezut că Dumnezeul meu m-a uitat,
până mi-a tălmăcit că am fost încercat;

Atunci am lăsat apăsarea Egiptului
și am pornit pe urmele pașilor Lui.
Mi-a fost călăuză în stâlpul de nor,
mi-a fost și lumină în stâlpul de foc
dar to tam rătăcit prin pustie din loc în loc.

Și eu am trecut pe sub mare,
mi-am dus și eu neascultarea în spinare,
am băut din apa ieșită din stâncă,
am rătăcit, Doamne, într-o noapte adâncă.

Am ajuns odată cu gloata la piciorul muntelui,
și-am vrut să mă sui să-mi scrie
pe tăblii de piatră legile Lui,
dar am rămas jos,
că eram și mai sunt păcătos.

Ar fi trebuit să aștept, dar și eu m-am grăbit
să-mi fac vițel de aur, să cânt să dănțuiesc;
prea mult am dormit până să mă trezesc.

Dar și așa rușinat m-a lăsat să-L urmez
și n-am mai îndrăznit să iernez în păcat;
trecându-mă prin Iordan m-a spălat
și m-a așezat în țara promisă
și-n inima Lui atât de deschisă.

Mi-a dat poruncă să o păzesc;
mi-a spus că va pleca dar eu eu să Îl aștept,
Se va întoarce, dar până atunci să-L port în piept.

Când a venit, eu dormitam
și nici nu L-am mai cunoscut;
nu L-am primit, L-am biciuit,
L-am părăsit, L-am răstignit,
și, Doamne, am crezut că sunt pierdut.

Mai este oare cu putință, de așa om,
fără credință, să ai Tu milă, Domnul meu
când am fugit de Dumnezeu?

Sunt gol, ca Adamul dintâi, dezbrăcat,
și n-aveam nădejde să ies din păcat;
o mână întinsă m-atinge cu har,
mă pune în Rai precum pe tâlhar.

O! N-am nici un merit și n-am nici un drept,
dar inima Lui îmi bate în piept:
“O! Biată făptură cu inimă spartă
în tine M-am pus și ești înfiată.”

« Postari mai noi — Postari mai vechi »