Luptăm cu-n vrăjmaș nevăzut
Ce-atacă în noi și afară
Rămâne pământul tăcut
Și moartea, perfid, ne-mpresoară.

Motoarele lumii opresc
În portul golirii de sine
Plămânii din ele tușesc
Spre inima prinsă-n suspine.

Se trage semnal de alarmă
Cu frânghii legate de cer,
Un înger ce suflă în goarnă
Trezește pământul de fier

O-ntreagă planetă-i bolnavă,
Dar cine să-i vină la pat?
Groparii se-mpiedică-n targă
Dar cântă: “Hristos a-nviat!”

O! Cât adevăr ne pătrunde!
Ce leac ne aduce tăcerea!
Vrăjmașul învins se ascunde
Tăceți, că vorbește-nvierea!

Mi-au răgușit lacrimile de când strig:
“Oprește-te, omule și ieși din cârlig!”
Te zbați agățat la fel ca un pește
Și nu mai auzi porunca: “Oprește!”

Mă dor privirile de atâta mers
Din colțul de lacrimi în colț de univers;
Se caută un om și oameni după el
Să semene leit cu El, Emanuel.

Mai poate omu-n vremuri de arsură
Să își așeze crucea în spărtură,
Să mai despice marea cu toiagul
Când Dumnezeu își desfășoară steagul?

Omul acela, Doamne, suntem noi,
Pământ crăpat și însetat de ploi;
Trimite ploaie binecuvântată,
Fă inima de piatră iar să bată!

Să facem armistițiu cu inima:
Ea va continua să mai bată,
Iar noi o vom preda lui Dumnezeu curată.

Să facem pace cu sufletul:
Noi ne vom întoarce în pământul uscat,
El se va întoarce la Cel ce ni l-a dat.

Să ne împăcăm cu mintea și cu gândul:
Ele să tacă atunci când vorbește Dumnezeu,
Iar noi să traducem tăcerile lor.

Să facem pace cu pacea:
Ea să oprească războiul din noi
Iar noi să-l dezarmăm.

Să facem pace cu Dumnezeu:
El să ne cucerească,
Iar noi, victorioși, să ne predăm Lui.

Nu-mi mai încap poemele toate
În pașii din rondul de noapte;
Oricât patrulează și-ar mărșălui
Semințele lumii nu crapă de zi.

Nu sunt veghetori la strâmtori,
E ceață în fum și ceață în nori,
Fecioare desculțe și goale
Trag norii cu ploaie de poale.

Pe zidul culcat la pământ
Trec umbre de vânt, fluturând
O zdreanță în loc de stindard
Și-l sfâșie spinii din gard.

Nu sunt santinele la post,
Trec anii cum nici n-ar fi fost;
Dau iama prin porți ruginite
Păcate cu saci de ispite.

Și nu este nimeni să-ncuie
Poteca bătută în cuie;
Cu mâinile prinse-n piroane
Rămas-ai Tu, singur, o, Doamne.

De ce oare toți am uitat
Că Domnu’ Hristos a-nviat?
El face, da, rondul de noapte
Să pună Lumină în tot și în toate.

Apoi, va striga deșteptare
Cu trâmbița din cingătoare;
E vremea, Tu, Doamne, să-i numeri
Pe cei ce-Ți duc crucea pe umeri.

Cea mai mare amăgire pentru omenire
ar fi să se întoarcă încă o dată
la lucrurile de dinainte
de-a fi încercată.

Ar fi întoarcerea din nou la păcat
acolo unde a rămas,
la vechea murdărie,
la viața nevie,
la tot ce ne-a scurs în țărână,
la viața păgână.

Dacă ne-am pus nădejdea să trecem de boală
cu gândul la viața de-afară,
e semn deslușit c-am dormit
când Însuși Dumnezeu a vorbit.

Ar fi fărădelege
și-o nebunie a lumii nebune
dacă n-am înțelege
ce-a vrut Dumnezeu a ne spune.

Uneori Dumnezeu ne smulge din rădăcini
dar ne ține în mâini
până trece furtuna,
apoi ne pune înapoi
într-un pământ mai curat.

Cum să nu rodești
după ce te-a atins
mâna lui Dumnezeu?

Vă scriu scrisorile din picioare
Căci rana adormirii mă doare
Și patul de somn s-a spurcat
De-tâta desfrâu în păcat.

Să n-auzi cum trâmbița sună,
Când îngeri se-adună-mpreună,
Să dormi în amiază-mbrăcat
E fructul mușcat a păcat.

E biciul cu șerpi ce mușcă din Eva
Când diavolul suge iar pomilor seva
E ca deznădejdea ieșirii din Rai
E valul intrării în mare pe cai.

Vă scriu din picioare scrisori
Căci cerul se umple cu corbi și cu ciori
Ieșiți din Sodoma acuma!
La porțile ei ne bântuie ciuma.

Ieșiți din Sodoma cu toții!
La porțile ei stă îngerul morții.
Prin Domnul Hristos e drum de scăpare
Pe drumul acesta ieșiți fiecare!

Scriu scrisoare lumii,
Poate că-mi răspunde
Când noapea furtunii
Încă o ascunde:

“Unde ai umblat
Așa dezbrăcată?
Cine te-a furat
Și de ce ești beată?

Știi că ești bolnavă
Și-ai căzul la pat,
Te-ai vândut ca sclavă,
Te-ai destrăbălat.

Acum, când bolești
Și nu-ți găsești leac
Oare ce gândești
Când îngerii tac?

Dar vorbește cerul
Într-un singur fel:
Aduce doar Mielul
Vindecări cu El.

Lume speriată,
Cobori de pe targă!
Domnul Se arată
Păcatul să-ți șteargă..

Patul suferinței
Dezbracă-l de spini
Pe drumul credinței
Sa meargă creștini.

Privim către cer, nu mai avem glas
Câte respirații, Doamne, ne-au rămas?
Știu că Tu le numeri, le știi pe de rost;
Doamne, ce suntem? Doamne, ce am fost?

Privim către cer; de când Te-ai urcat
Oare cine, Doamne, cine ne-a furat?
Ne-ai pus să-Ți păstrăm inimile Ție
Ce-o să-Ți dăm când Fiul iarăși o să “vie”?

Însă Tu ești Calea, Adevărul,Viața
De lacrimi uscate șterge-ne iar fața,
Suflă peste noi iar suflare vie
Și în Cartea Vieții, viețile ne scrie.

Acum, când vorbește Dumnezeu,
oamenii dau valma și vorbesc peste El;
nici măcar nu își iau timp să-L audă,
și nici atât să Îl asculte.

Prea iau hotărâri de la ei
fără să-L întrebe pe El,
au crezut că sunt dumnezei,
nici măcar nu se căiesc
de toate nelegiuirile pe care le legiuiesc.

O nație fără Dumnezeu nu e nație,
nu poate fi poporul ales,
nu are direcție și nici destinație,
nu are țintă,
se va zbate în propria ei neputință.

Voi, toți aceia care sunteți lumini,
sunteți chemați să luminați,
să nu vă ascundeți sub obroc;
sunt vremuri de jale și foc,
sunt vremuri când pământul se oprește;
El, Domnul, Dumnezeul nostru, vorbește.

Ascultați de El, ascultați,
și nu încetați să vă rugați!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »