POARTĂ DE INTRARE

Pâinea are rădăcini în bobul de grâu
Se visează cu oceane apele din râu:
O poveste despre om a-nceput Adam,
Doamne, sunt un muritor dacă nu Te am.

Munți de piatră se înalță cugetând la stele
Inimile când nu iartă, ce facem cu ele?
Când tânjiri după plăceri cuibăresc în gânduri,
Adunăm deșertăciuni între patru scânduri.

Totuși, s-a deschis în rai poartă de intrare
Îngerii la poala crucii fac numărătoare;
Prin minunea învierii-n zorii dimineții
Ni se scriu numele-n cer și în cartea vieții.

În noaptea învierii, când nu putem călca
în bisericaTa,
fă, Doamne o biserică din casele noastre,
și vino pe la fiecare
cu sfânta împărtășanie.

Fă, Doamne, din inimile noastre
o ziuă de Paște,
în care ne-ai sfințit,
și apoi,
nu mai pleca niciodată de la noi.

Fă, Doamne, din țara mea
și țara ta,
poporul meu fă-l și al tău,
învie-l odată cu Tine
din propriile noastre suspine
și dă-ne nădejde că va fi bine!

Ultima cină
Domnu’ Isus a luat-o cu tine
și cu mine
și cu noi toți
cei ce L-am vândut,
după ce ne-a spălat picioarele.

Ne-a împărțit fiecăruia paharul
cu El,
și pâinea venită din cer
a frânt-o
pentru noi, cei înfrânți
de păcat,
îndemnându-ne pe fiecare:
“Luați și mâncați!”

Dacă mâine dimineață
ne-am trezi vindecați
de toate bolile noastre
și de toate păcatele,

de toate răutățile, minciunile
și suferințele noastre,
de apasări și îngrijorări,
de neputințe și teamă,
de foame și sete și plâns,
dacă mâine dimineață
ne-am trezi eliberați,
oare ce am face?

Mă tem
că în nebunia noastră
L-am răstigni din nou pe Hristos.

Pășim prin noi ca peste răni
Și vasul inimii e plin,
Trecem de suflet ca prin vămi
Și nu mai dăm de cer senin.

Zăvoarele se-nchid cu nopți,
Ferestrele îs toate sparte,;
Lovesc furtunile în porți
Căci ne-a dat Domnul la o parte.

Ne-a-nchis în case să-nvățăm
Pentru examenul din urmă:
Vine Hristos! Câți Îl urmăm?
Câți nu ne-am rătăcit de turmă?

-De ce rămânem surzi
Deși avem auz?
-De zgomotul din lume
Amarnic de confuz.

-De ce nu am văzut
Deși aveam vedere?
-La Mine n-ați privit
Și n-ați vrut mângâiere.

-De ce am fost doar muți
Atât-amar de vreme?
-N-ați învățat smerirea
Și n-ați vrut a vă teme.

-De ce am tot vorbit
În loc să ne rugăm?
De ce ne-am răzvrătit
În loc să ascultăm?

De ce nu ne-am oprit
Când Tu ai poruncit
Și când Te-au răstignit,
De ce nu ne-am trezit?

De ce mai rătăcim
Desculți și prin tăciuni,
De ce nu ne smerim
În plâns de rugăciuni?

De ce, când Tu vorbești,
Nu vrem a înțelege,
De ce în legea noastră
E-atâta făr’delege?

Dar, ai oprit planeta
Iar noi ne tulburăm;
Acum, când Tu vorbești,
Fă, Doamne, s-ascultăm!

Ne iartă, Doamne, necredința
Ne iartă, Doamne, neputința,
Ne iartă, Doamne, rătăcirea
Ne iartă, Doamne, neiubirea.

Ne schimbă inima de piatră,
Cioplește lumea idolatră,
Topește negura din noi,
Rămâi Păstorul dintre oi.

Zdrobește plata pe arginți,
Mută creștinii printre sfinți,
Spală pământul tot, cu cer
Și pune-i înger grănicer.

Lasă în lacrimi rădăcină
Spre inima care suspină,
Ridică-l pe beteag din boală,
Și nu-i lăsa nădejdea goală.

Pe cei ce nici nu Te cunosc
Să-i duci la cruce, unde-ai fost
De dragul lor crucificat
Și-arată-le c-ai înviat.

La ce folos să-ți întorci fața către Hristos
Pentru o vreme, până trece încercarea,
Ca mai apoi să-I întorci spatele
Dezvelindu-ți iarăși păcatele?

La ce folos să te tot tânguiești
Și de formă doar să te pocăiești,
Dacă inima abia dezghețată
S-ar întoarce în casa de inimi de piatră?

La ce folos să pari îngenunchiat
Dacă prin genunchi n-ai ieșit din păcat,
Nu cumva ai maculat rugăciuni
Ca mai apoi să alegi aceleași minciuni?

La ce ți-ar folosi, omule, credința,
Ce pare c-o porți cât duci suferința,
Dacă nebunia te-ar purta înapoi
La sufletul gol și pumnii tăi goi?

E vremea golirii de tot și de toate
Căci toate au fost de păcat infectate;
E vremea-ascultării de El, fiecare;
Spitalul din cer va da vindecare.

Nu-i așa, Doamne, că Tu ești
de ambele părti ale aripilor noastre
pentru a ne sprijini
atunci când coborâm de pe zbor?

În vremi de-ncercare,
prin noi, fiecare,
trec urme de care
umplute cu sare
spre-adâncuri cu lacrimi amare.

Prin porți descuiate,
pe trepte stricate,
cu spaime în spate
și îmiedicate
trec gânduri de viață și moarte.

Când trâmbița sună
nimicul se-adună,
nimic să ne spună,
doar roade cu buze de lună
o lume aproape nebună.

Porunci de oprire
deschid cimitire;
se face sfințire:
fecioare curate ‘L-așteaptă pe Mire
s-aducă inel de iubire.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »