De mă trezesc prea pământesc
Când trebuie să tac, vorbesc
Și când ar trebui să tac
Vorbesc cum nu aș ști ce fac.

În plămădeala de țărână
Amarul dă spre rădăcină
Și dacă nu beau apă vie
Rugina se așează-n vie.

Dacă se-amestecă-n noroi
Lutul uscat, crăpat în noi,
Ne afundăm în smog vâscos
Și-ajung durerile la os.

Călcând în roua dimineții,
Desculți, ca fluturii vieții
Sorbim din flori sublim nectar
Din preacurat-ceresc pahar.

Atuncea ne ajunge hrana
Să șteargă lacrima și rana
Și atârnând țărâna-n cui
Suim pe scara cerului.

Și nu ne mai trezim în lut,
Ne despărțim de omul mut,
Iar viața noastră-atât de scurtă
Își pune straiele de nuntă.

-Ce faci, omule, acolo jos pe pământ?
-Trăiesc, răspunde omul.
–Cât? întrebă veșnicia.

-Ce faci omule?
-Vorbesc, veni răspunsul.
-Cu cine? continuă înțelepciunea.

-Ce faci, omule. așa de grăbit?
-Alerg, răspunde el din alergare.
-Încotro? îi pune Eclesiastul întrebare.

-Ce faci, omule, cu viața ta?
-Trăiesc, zice el.
-Cum? întreabă fericirea?

– Ce faci, omule, acolo jos?
–Trăiesc, zice omul.
-Cu cine? îl întreabă Dumnezeu.

-De ce taci omule?
-Pentru că, Doamne, mi-ai pus întrebări
Și parcă-s mut
Și parcă-s surd
Că n-am văzut
Cum anii curg.

Învață-ne Doamne a-Ți scrie
cu litere din cer;
mâna noastră tremurândă
să poată apuca tablele legii
întinse de mâna Ta de pe muntele Sinai.

Învață-ne Doamne a ne schimba la față
în fiecare dimineață
după forma de descompunere a luminii
în curcubeul lumii.

Învață-ne Doamne umblarea pe ape
și, ca să o stăpânim, încalță-ne cu ea
pentru ca atunci când vom străbate deșertul
să nu ne îngroape furtuni de nisip.

Învață-ne Doamne a-Ți rosti Numele
silabisind pe constelații
eternitatea
pe care o ții în palme
ca pe pruncul pe care l-ai numit Adam.

Vom putrezi
dacă nu rânim putregaiul
din trupul ăsteia țări;
vom pieri
din lipsă de cunoștință de Dumnezeu.

Dacă urmăm
rătăciri de minți blestemate
în loc să-L urmăm pe Hristos
ne merităm apostazia și crucificarea.

Vom aluneca spre iazul de foc
dacă stăm cu mâinile în sân,
dacă tăcem vom muți,
dacă rămânem inerți și inepți
vom muri.

Nu mă credeți pe mine!
credeți-L pe Cel care a lovit
Sodoma și Gomora
cu foc și pucioasă
și v-a scris Apocalipsa,
să nu ziceți că nu v-a spus.

Chiar dacă s-ar strânge
tot întunericul lumii
la granița patriei mele,

Tu, Doamne, dă-ne putere
și cărămizi de lumină
să ridicăm un zid
chiar de-ar fi să fie
împotriva lumii întregi.

Dacă ar fi să rămânem
singurul popor nesodomizat
și negomorizat,
părăsiți de toți și de toate,
ne-ar ajunge să știm
că suntem poporul Tău.

De aceea, Doamne,
pentru că Te iubim
și alegem să Te ascultăm,
nu ne amesteca în nebunia lumii
și pe nebunii care nu tac
iartă-i că nu știu ce fac.

Când dai semne de ploaie
cu foc și pucioasă
peste inimi de piatră,
peste minte și “oasă”,
nebunii se-apucă atunci
să șteargă din tăblile legii
cele zece porunci.

Se mânie Domnul,
vorbește, nu tace
acelor ce zac în găoace:
“Cum credeți că pot să mai iert
acelor ce Numele Meu
Îl iau în deșert?”

Știm că despărțiți de Hristos
nu putem face nimic
și totuși ne încăpățânăm
să le facem pe toate
fără El.

Știm de calea îngustă
și umblăm tot mai mult,
și tot mai mulți
pe calea cea largă
care duce spre iazul de foc.

Dumnezeu ne vorbește prin cuvânt
și noi Îi ținem biblia închisă,
la fel ca ușa la care
El bate să între.

Știm cum să ne rugăm
și cât să ne rugăm
și totuși ne rugăm altfel
și tot mai puțin.

Religioși, intrăm în biserici
și uneori ajungem a fi
consumatori de religii
și nu credincioși,
și nu creștini cu adevărat.

Ni se cer zeciueli
și dăm a zecea parte din ele
neavând curajul de-a-L pune
pe Dumnezeu la încercare.

Zicem că ne adunăm în Numele Lui
și prea mult ne adunăm
în numele nostru,
am fost trimiși
să ducem oameni în biserică
și uneori ducem biserica între oameni.

Am fost trimiși să lumină
dar avem candela stinsă
și, ca Iona, ne împotrivim
până ajungem din burtă de corabie
în pântece de chit.

Când primim un talant îl îngropăm
și nu ducem Stăpânului
nimic din ce s-ar cuveni a-I duce.

Știm de comorile cerului
dar le alegem pe cele de jos,
pe care le fură hoții
și le mănâncă rugina și moliile.

Primim daruri de sus
dar avem brațele ocupate
cu lucruri trecătoare,
pe care nu ne îndurăm să le punem jos,
ca tânărul bogat.

Ne rugăm pentru iertare
dar noi nu iertăm,
iubim cu vorba și prea puțin cu fapta,
venim la altar cu darul
și nu ne-am împăcat
cu semenul nostru.

Ne declarăm creștini
dar suntem farisei
câtă vreme nu ne oprim
pe drumul Ierihonului
-ca samariteanul milostiv-
să oblăduim rănile celui căzut între hoți
și cât nu ne cheltuim
pentru eternitate.

Aceasta este uneori fotografia noastră;
ar trebui să privim la ea,
fără solzi pe ochi,
și, luminându-ne, prin Duhul Sfânt
să strigăm:
“Am fost orb și-cuma văd!”

În corpul acesta de humă
Se cuibăre-adesea reumă
Și vise vopsite cu spumă.

Garează în mâini și picioare
Însemne cu vremi trecătoare
Și stea după stea căzătoare.

În trupul acesta cu trupe
Vulcanii nestinși vor erupe
Cât timp amăgirea corupe.

În albii de sânge cu cheaguri
Durerea și boala pun steaguri
Și pietre cu urme de praguri.

Nădejdea cu aripi în vele
Atinge pleiade de stele
Să fluture pace în ele.

Când barca o scormone vântul
Oprește furtuna Cuvântul
Și liniștea mângâie gândul.

Spre-a nu clătina veșnicia
În trupuri coboară Mesia
Să spele cu sânge urgia

Să-i nască pe oameni din nou
Spre-a nu putrezi în cavou,
Pe șarpe să-l pună-n ghetou.

Cum să se deschidă porțile cetății
Fără cheia sfântă a eternității?
Celelalte chei de la cingători
Deschid porți de fier către închisori
.
Pe cărare-ngustă și umblând pe jos
Ne-așezăm în șir cu Isus Hristos;
Ducem cruci în spate până la Calvar,
Se deschide poarta cu cheia de har.

Apoi se închide ca ușa în arcă,
Suntem cu Isus în aceeași barcă;
Se vor citi nume care nu mai pier
Căci s-au scris cu sânge în cartea din cer.

Nu se pot construi pe pământ, decât gropi,
cu oameni schilozi și cu oameni șchiopi;
nu se pot ridica pe pământ munți
doar cu oameni surzi
și cu oameni muți.

Adierea de vânt n-ar porni furtună
dacă-ar fi hrănită cu vreme mai bună;
se scutură stelele de meteoriți
pe drumul arid sub pașii striviți.

Se vor poticni oamenii cu toții,
dacă nu vâneaza locuința morții;
cu alai de nuntă-n zorii dimineții
se vor scrie nume în cartea vieții.

Puncte cardinale, cu busole sparte,
trudesc să ridice care răsturnate;
nu-i altă nădejde de-a fi ridicați
decât prin Hristos, să fim înfiați.

Se împarte lumea pe felii
și ajunge de nu-și ajunge
nici măcar ei

Atunci se împrumută cu înfrigurare
la dobânzi mai mari
decât propria-i valoare.

Când va veni vremea de plată
oare se va vinde toată, pe nimic,
și, ca o prostituată,
își va ajunge sieși inamic?

Mai este puțină vreme
cât poate încă să se-mbăieze,
să se boteze,
să îmbrace haină curată,
să scape de plată
și datorii,
să își mute oamenii vii în veșnicii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »