De mă trezesc prea pământesc
Când trebuie să tac, vorbesc
Și când ar trebui să tac
Vorbesc cum nu aș ști ce fac.

În plămădeala de țărână
Amarul dă spre rădăcină
Și dacă nu beau apă vie
Rugina se așează-n vie.

Dacă se-amestecă-n noroi
Lutul uscat, crăpat în noi,
Ne afundăm în smog vâscos
Și-ajung durerile la os.

Călcând în roua dimineții,
Desculți, ca fluturii vieții
Sorbim din flori sublim nectar
Din preacurat-ceresc pahar.

Atuncea ne ajunge hrana
Să șteargă lacrima și rana
Și atârnând țărâna-n cui
Suim pe scara cerului.

Și nu ne mai trezim în lut,
Ne despărțim de omul mut,
Iar viața noastră-atât de scurtă
Își pune straiele de nuntă.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website