Există o școală a vieții,
dar viața nu merge la ea;

Absențele ei fals motivate
îi pun poverile-n spate,
rămâne mereu corigentă,
rămâne de tot repetentă.

Într-o bună zi, spășită și smerită
și-a luat inima de țărână în mână
și la ora cu disecții, de anatomie,
se plânge c-a făcut septicemie.

Vinovată, bolnavă și beată
se spovedește cu vorbă înceată:
“Bunule Învățător, eu simt că mor;
rostește spre mine un nume
și fă-mă în tot și în toate
o altă lume”.

Atunci, Învățătorul îi schimbă
și minte și cordul și limbă
și cuget și văz și auz
și-o pune să ardă pe rug;
apoi, pe un deal de iertare,
din sângele Său îi dă vindecare.

Suntem când mari, când suntem mici,
Suntem titani dar și furnici,
Suntem și morți, suntem și vii,
Când în Eden, când în pustii.

Când ne-nălțăm, când coborâm,
Când ne iubim, când ne urâm,
La margini de vieți trăim
Când arestați și când sublim.

Când ești prea sus, când ești prea jos,
Când ești smerit, când vanitos,
O, omule, prea schimbător
Cui și cu ce rămâi dator?

Ne-mpărtășiți cu vin și pite
Dormim în inimi împărțite
Și ne trezim mereu târziu
Rătăcitori în plin pustiu.

Eu om, tu om, el om, noi oameni,
Ne conjugăm în miez de fameni
Iar când ne stoarcem de țărână
Curgem în albie păgână.

Și totuși nu cădem în foc:
Mai este la Golgota loc
Să fim plătiți, noi, fiecare
Cu sânge de răscumpărare.

Și tot așa iertați-vă și voi
Cum v-am iertat și Eu când erați goi
Și când v-am scos din groapa cu noroi
Să nu muriți după potop de ploi.

Spre-a nu muri după potop de foc
Am pus o cruce-n inimi, la mijloc,
Și v-am vorbit adesea prin proroc
S-aveți cu toți în casa Mea un loc.

Dar voi vă rătăciți în plin deșert
Vă-cremeniți în cordu-vă inert;
Chiar dacă omenirea toată-a fiert
Eu încă vă aștept ca să vă iert.

Să nu te-ascunzi de Dumnezeu,
Să nu înșeli,
Să nu mai minți,
Să duci poveri când este greu,
Nicicând să nu uiți de părinți.

Nu mai fura,
Oprește-ți alergarea ta
Îngenunchind spre-a te ruga,
Și nu te vinde pe arginți,
Te ține-n calea celor sfinți
Și mai ales să nu-ți cobori
Nădejdea-n putrede comori.

Să nu hulești,
Să nu bârfești,
Întâi de toate să iubești,
Să fii un om, iar chipul tău
Să-l poarte pe-al lui Dumnezeu.

Să nu tânjești după averi,
Tânjește după primăveri
Și stai cu gândul la Eden
Plângând la crucea cea de lemn.

Câștigă-ți pâinea doar muncind
Să nu privești nimic cu jind,
Împarte-te la toți, cu totul,
Învață care-ți este locul.

Să nu te-nalți, spre-a nu cădea,
Te curăță de firea rea,
Treci prin furtună în picioare
Și scoate-ți inima la soare.

Celui căzut întinde-i mâna
Și nu lasa să-l prindă tina,
Pe hăituiții cu ogari
Scoate-i din mână de tâlhari.

Hrănește-l azi pe cel flămând,
Îmbracă omul tremurând,
Fă foc în casa înghețată,
Nu-l ține pe străin la poartă.
Să nu trăiești cum ai muri,
Fii fericit în orice zi,
Să fii mereu mulțumitor
Și dă-I lui Dumnezeu onor.

Fii trup de om în trup de sfânt
Și nu uita că ești pământ;
Să nu-ți lași inima bolnavă
Și mută-te în trup de savă!

Pe calea largă, neîncolonați,
Se scurg puhoaie de Adami damnați;
În față se deschide larg o poartă
Spre crucea unde toate li se iartă.

Dar, cât de trist: convoiul nu oprește;
La poartă, amețit de vin, privește,
De veșnicie prinde-a-și bate joc
Alunecând către un iaz de foc.

O, Doamne-ntreabă-i Tu pe fiecare:
“Ce nebunie poate fi atât de mare
Atunci când Tu Te dai la om cu totul
El să aleagă întunericul și focul.”

Vreau să-mi conducă țara
oameni cu frică de Dumnezeu
și, mai ales, să mi-o conducă spre El;

Orice altă direcție
e drum spre prăpastie:
orbii vor merge după orbi,
dar nu va merge Bartimeu,
căci s-a întâlnit cu Dumnezeu.

Nici surzii nu vor auzi trâmbițele,
dar se vor ridica în picioare paraliticii
de pe patul fricii
pentru că așa le-a poruncit Isus.

Aș vrea ca duhurile rele
să nu-mi cotropească nația,
nici mințile semenilor și fraților mei,
întoarce-i pe toți, unul spre altul,
și iartă-le, Doamne, păcatul!

De ar fi să rămânem singura nație
în cercul de foc
știm că vei rămâne cu noi, Doamne,
așa cum ai fost
cu Șadrac, Meșac și Abed-Nego.

Cu pure și sfinte onoruri
Să cânte lumina în coruri
Cu voci rezonând de la îngeri
Turnând bucurii în valea de plângeri.

Ce raze curate în arc de arcuș
Purifică omul în drum de urcuș
Când umple cu miere curatul pahar
Din crucea înfiptă adânc în Calvar.

E masa de nuntă întinsă
Dincolo de inimă stinsă;
E gata-Mpăratul să vină
Să-mpartă ospăț de lumină.

Se moare, căci lutul în oameni coboară
Pe scări de incendii, cu noduri de sfoară
Să stingă furnale ce pâlpâie viață
Ea, moartea, cu mască lipită de față.

La porți de oțel cu praguri sudate
Se cos aripi albe cu zborul în spate,
Întind curcubee poteci de lumină
La cina de taină Adam să revină.

Și, știu: va veni; și eu sunt Adam,
Acel ce din poame oprite furam;
Ne cheamă la nuntă El, Prințul cetății,
Pe masă cu poame din pomul vieții.

Vânând nevânată sălbatică pradă
Trec fiarele lumii prin laț de iscoadă;
Arând nearată postată cu spini
Se vindecă holda de boli de neghini.

În mări răssăpate cu pluguri de valuri
Pe ziduri se urcă străjerii de maluri,
Pe munții cu fruntea de stâncă în nor
Se-ngeamănă aripi gătite de zbor.

La marginea lumii încep alte lumi:
Cu oameni curați, sfințiți și mai buni,
Cu frângeri de pâine în drum spre Emaus,
Cu timpul etern vestind a repaus.

Pe puntea cu ancore-n calea îngustă
Pământul se crapă cu lavă sub crustă
Și jarul începe puciosa să-și ardă
Vărsându-se tot pe calea cea largă.

Tânjești a fi în viață fericit?
Iartă-i pe toți de tot ce ți-au greșit.
Chemi binecuvântări a fi în viața ta?
‘Nainte de-a primi învață-ntâi a da.

Spre-a nu ne-mbolnăvi de neputință
Să ne hrănim cu duh de pocăință;
Mândria și trufia-n avangardă
Nu contenesc viața să ne-o ardă.

Corăbii cârmuite de nebuni
Se-nvârt în cerc în mijloc de furtuni,
La fiecare zvârcolire în tangaje
Rămân nebunii fără de bagaje.

În neguri lăptoase cu muguri de noapte
Doar flori de lumină fac fructele coapte
Când iarăși rodi-va smochinul
Sfârși-se-va-n lume durerea și chinul.

Atunci vom ieși la arat
Cu Noe în munți Ararat
Căci apele fi-vor retrase,
Edenul dând fructe gustoase.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »