Încremenit în neiertare
Nici omul nu va fi iertat,
Se-aude-o trâmbiță cu care
Se dă semnalul anunțat.

Încremenit în nepăsare
Pe drumuri de deșertăciuni
La sunetul de adunare
Ieși-va omul din genuni?

Încremenit în neștiință
Până când viața ta e gata
În care sală de ședință
Aștepți să vină judecata?

Încremenită-i în țărână
Lumea, la marginile lumii,
Dar Dumnezeu o ia de mână
Șoptind duios: “Talita kumi”

Rătăcind scrisori întrre est și vest
Polii, nord și sud, se ning cu incest;
Rătăcind scrisori între trup și minte
Ajunge pământul planetă fierbinte.

Rătăcind scrisori de la mângâiere
Pe drum de poștaș se lasă tăcere
Și se lasă umbre-n vele de chindie
Soarele se-apleacă amintiri să scrie.

Tălmăcind scrisori scrise de proroci,
Tu, când te oprește și când te întorci?
Oare alergarea nu e în zadar?
Cu ce daruri sfinte ajungi la altar?

Rătăcind scrisoarea cu zece porunci
Analfabetismul picură-ntre prunci;
Nu găsește omul niciunde soluții
Cât Domnul nu-i scrie legea-n constituții.

Necitind scrisoarea de la Dumnezeu
Inimi necropsate cad în heleșteu,
Dănțuind cu lumea în al lumii joc
Torc deșertăciun spre iazul de foc.

Ultima scrisoarea, cea în Cartea Vieții
E scrisă cu nume de Domnul blândeții;
Se face apelul oamenilor vii,
Se deschide poarta către veșnicii.

Să nu atingi cu necredința cerul
căci se va dărâma
peste poteca rătăcirii tale.

Să nu privești cu ochi de întuneric,
întâi îți cumpără, fără bani,
doftorii de vindecare
apoi îndrăznește a-i deschide.

Să nu calci roua decât cu tălpile goale,
va hrăni întâi firul de iarbă,
apoi, ca Hristos,
îți va spăla piciorele.

Să nu te rogi dacă n-au cuvintele credință
și lacrimi și pocăință și nădejde;
taci o vreme cât să se facă pace
între tine și cer
și între tine și tine.

Ducând povara de păcate-a lumii,
Purtându-Și crucea-n mijlocul furtunii,
El, Dumnezeu mântuirii noastre,
Ne-arată trupul Său străpuns în coaste.

Și mâinile-Și arată, răstignite,
Cu care a-nmulțit și pești și pite
Și ne arată urmele de bici
El, necuprinsul, nouă, celor mici.

Înconjurat de oamenii haini
El a purtat coroana lor de spini
În timp ce le spăla nelegiuirea
Spre-a curăți cu sânge omenirea.

Gustând paharul morții pentru toți
Ne-a învățat să înviem din morți
Și-oprindu-Se în drept la fiecare
Ne-a împărțit iubire și iertare.

De-aceea, iartă tu și iert și eu
Cum ne arată bunul Dumnezeu;
Și-apoi, pe toți iertându-i și de toate
Vom fi-mbrăcați în haine noi, curate.

Cum să miroase peste zi a noapte
Când merele-n livadă nu sunt coapte
Și fluturii-și mai spun povești în șoapte?

Cum să miroase fânul a zăpadă
Când miezul verii încă e în gardă
Și când ghețarii nu au ochi să vadă?

Cum să miroase vântul a furtună
Când stelele fac semn de vreme bună
Și norii umflă perne pentru lună?

Cum să miroase omul a pământ
Când pentru el Isus Hristos S-a frânt
Și-a poruncit să iasă din mormânt?

Vărsându-se oceanele în mări
Le-au zemuit în coaste sângerări
S-ajungă-n tiv de maluri vindecări
Și în adâncuri binecuvântări.

Vărsându-se mărgelele de stele
Pe cerul dintre ancoră și vele
Au zemuit luminile din ele
Să treacă omul peste vremuri grele.

Vărsându-se furtunile prin vânt
Copacii fără ancore s-au frânt
Căci rădăcinile de sub pământ
Nu au hrănit tulpina cu cuvânt.

Vărsându-se în oameni nemurire
Dă știre ceru-n vremuri de trezire
Să ne golim de lut și de orbire
Și-nmiresmați să-L așteptăm pe Mire.

Imaginați-vă că nu există țări,
că nu există granițe,
că nu există închisori,
nici întuneric, nici răutate
nici ură, nici boli,
nici riduri, nici lacrimi.

Imaginați-vă că nu există arme nici armate,
nici sărăcie nici tânguire
nici durere;
nu există teamă, nu există plâns
nici neputință,
imaginați-vă că nu există moarte.

Există numai iubire și pace
și bunătatea și lumină,
bucurii și credință,
și binecuvântare,
există eternitate;
există numai o planetă albastră,
un așternut la picioarele lui Dumnezeu
și dragostea Lui, egală pentru fiecare.

Îmbătrânim, întinerind
În omul din interior,
Atunci, cu ochii larg deschiși,
Visăm la veșnicii cu dor

Și lutul nici că ne mai doare,
Iar ridurile sunt poteci,
Rămân stejarii în picioare
Și se-ancorează-n cer pe veci.

Nu avem vârsta ce-a trecut
Ci avem vârsta ce urmează
Când din lumini ne-am renăscut
Și cât iubirea este trează.

Îmbătrânim, întinerind
Și asta se numește har,
Îl văd pe Dumnezeu venind
S-aducă nemurirea-n dar.

Ne-atrag magneți cu gravitații
Spre egocentricele firi
Și, fără aer, fără spații,
Alunecăm în rătăciri.

Uitând de ancora cerească
Ne ancorăm în stânci de vânt,
Doar pronia dumnezeiască
Ne dă nădejdi prin Duhul Sfânt.

‘Nainte de-a porni furtuna,
Dezlănțuind potop de foc,
El, Dumnezeu, ne-ntinde mâna
Să ne adune la un loc.

Și, îndurându-se de noi,
Ne-a îmbrăcat în mântuire
Căci eram rătăciți și goi
Și n-am avea la nuntă Mire.

Ne purtăm viața în vremuri de luptă
cu mâinile legate la spate;
alergând în brațele goale ale lumii,
ne vom găsi numele scrise pe nisip,
alergând în brațele lui Dumnezeu
înseamnă înțelepciunea de-a ne întoarce la El
și de-a ne găsi numele scrise
în Cartea Vieții.

Orbecăim din graniță în graniță
până ajungem la granița cerului;
nebun să fii să nu tânjești să intri
pe poarta de cruce lăsată deschisă
încă o vreme,
o foarte puțină vreme.

Ne purtăm viața în vremuri de luptă,
pribegi și călători pe pământ;
avem parte de fericire
doar dacă o căutăm în Creator,
și cine o găsește o va trăi
ca o prefață a veșniciei,
restul nu-i decât deșertăciune
și goană după vânt.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »