Nicicând nu mă voi îndoi:
Isus Hristos S-a întrupat
El a venit spre-a ne iubi
Deși noi nu am meritat.

S-a dat la moarte-n locul meu
Ca eu să pot trăi în veci,
“S-a părăsit” de Dumnezeu
Ca tu tenebre să nu treci.

În locul meu S-a-ncoronat
Cu spinii ăsteia lumi pierdute,
De voie viața Lui Și-a dat
Să nu urcăm noi toți pe cruce.

A stat trei zile în mormânt
Pentru nevrednici mea,
Prin moarte, moarte a înfrânt
Ca eu să pot a învia.

Atuncea, cum să te-ndoiești
De dragostea-I nemărginită?
Nebunii cred că sunt povești
În mintea lor nefericită.

E plină lumea de nebuni;
O! Doamne, iartă-i și pe ei!
Mută-i din jarul de cărbuni
Și-n turma Ta pe toți să-i iei.

Dacă toiagul lumii nu despică marea,
Nu îi urmați chemarea și cărarea;
Dacă nu scoate apă, pentru-nsetați, din stâncă,
Nu poate-a fi decât prăpastie adâncă.

Și dacă nu arată spre stâlp de nor și foc
E numai amăgire la zaruri de noroc;
Toiagul când nu toarnă în inimă iubire
E doar deșertăciune și praf de amăgire.

O! dacă nu-nverzește toiagul în chivot
Se-aprind și ard în flăcări cetățile lui Lot.
Puneți toiagul vieții în mână de păstor
S-ajungă oi pierdute în staulele lor!

Suma tuturor lucrurilor pe pământ
este țărână,
suma tuturor lucrurilor în cer
este Hristos.

Călătoriile pe pământ pot sfârși
într-o groapă,
umblarea cu Dumnezeu nu se va sfârși
niciodată.

Alergările își vor sfârși odată
putința,
doar credința poate aduce omului
biruința.

Învățat să-și numere anii omul
se stinge,
veșnicia nu se numără, întotdeauna
veșnicia învinge.

Suma tuturor lucrurilor pe pământ
este țărână,
suma tuturor lucrurilor în cer
este Hristos.

Călătoriile pe pământ pot sfârși
într-o groapă,
umblarea cu Dumnezeu nu se va sfârși
niciodată.

Alergările își vor sfârși odată
putința,
doar credința poate aduce omului
biruința.

Învățat să-și numere anii omul
se stinge,
veșnicia nu se numără, întotdeauna
veșnicia învinge.

Mai mult ca oceanul cu lacrimi umplut
Eu nu știu mai multă durere;
Doar Domnul Isus, pe cruce-a putut
Să ude pământul cu ele.

Mai mult decât cerul primit moștenire
Nimica nu poate să fie mai mult;
Doar Tata îl umple cu vârf cu iubire
O, Doamne, de Tine, de Tine ascult.

Mai lung decât drumul ce urcă la cruce
Eu nu știu niciunde alt drum;
Acei ce nu vor pe el a se duce
Umbla-vor prin pulberi și scrum.

Mai mul ca iubirea prin jertfă de Fiu
Eu nu pot nicicum a gândi;
Doar Cel ce dorește copil să Îi fiu
Mă poate de-a pururi iubi.

Cântărim vântul cu cântarul frunzelor,
măsurăm razele de lumină
dinspre inimă spre soare,
numărăm ploile picătură cu picătură
ca avuțiile curate, bănuț cu bănuț.

Sculptăm zăpezile în fulgii de nea,
închidem nopțile în cămările somnului
și deschidem ferestrele doar viselor
când ne colindă inima odată cu îngerii.

Citim fulgerele cu litere arse de furtuni,
îngenunchem pe stele spunând rugăciuni,
adunându-le apoi prin împreunare mâinilor
căci au rămas răsfirate
de la înmulțirea pâinilor.

Firele de nisip ne ies la numărătoare mai puține
decât numărul numerelor, păzit
de paranteza deschisă în înfinit.

Adunându-și la un loc toți stropii
oceanele sărate s-au vărsat într-o lacrimă;
altfel de unde am plânge de bucurie?
de unde oare am sângera cu lacrimi la înmormântare?

Dar, mai ales, tu și eu,
cum am lăcrima de drag de Dumnezeu?

Socotim timpul după cântatul cocoșilor
și vremea bună după piatra de lună;
la împreunatul oilor ne adunăm împreună
și urmăm pe jos calea după Domnul Hristos.

E prea târziu să fie dimineață
Când cupele de rouă au desetat verdeață,
Când soarele își scoate din cămară
Raze încinse din cuptor de vară.

E prea devreme pentru înserare
Amurgul când își scoate la vânzare
Tablourile în ulei de in
La marginile cerului senin.

E nelalocul ei să vină noapte
Îndrăgostiții când vorbesc în șoapte,
Când greierii se-adună la concert,
Când eu mă rog lui Dumnezeu și iert.

E vremea zilei toată, rotunjită,
Scăldată în lumină și sfințită;
O zi a veșniciei în lumină
O vom vedea căci Domnul o să vină.

Nu am întrat la tine-n casă, lume,
Căci am crezut că stai în rugăciune;
M-au întristat cuvintele-ți șoptite,
Erau frânturi de vorbe măsluite.

Și, lume, nu erai îngenuncheată,
Vorbeai cu vraci cum că ești deocheată,
Și mestecând fiertură de boscoane
Nu ai privit la mâinile-n piroane.

Ce duhuri năvăltu-ți-au în casă
De ești lividă, cu cămașa scoasă?
Ți-a mutilat minciuna rugăciunea
Să ți se vadă toată goliciunea.

Dezbracă-te de vraci și făcături,
Zidește-ți casa plină de spărturi,
Sfințește-o cu spășirile căinței
Și spală-te în râul pocăinței!

Vezi, omule, nu-i gata încă jocul;
Te chem s-aprindem împreună focul
Să ne-nvelim în flăcări vorbitoare
Ce deapănă povești nemuritoare.

Îngenunchind smeriți, ca la altar,
Să ne-nvelim cu rugăciuni din jar,
Apoi și noi cu îngerii deodată
Să frângem pâinea binecuvântată.

Să înălțăm paharul izbăvirii
Împărtășind sfințenia iubirii;
Și, nu-i așa, doar cei purificați
Cu Fiul omului ajungem frați.

Ce zbor retezat te frământă
Pe tine, speranță cu aripa frântă?
‘Nainte de tot și de toate
De ce dormi în lumi ferecate?

De ce nu-ți pui zorii să sune
Când soarele știi că apune?
De ce adâncită-n coșmare
Pui lacăt pe porți de întrare?

Când vine la tine iar somnul
Înalți rugăciuni către Domnul?
I-ai spus tu, spășită, că norul
De-o vreme nu-ți udă ogorul?

Ori, tu, ai uitat să vorbești?
Uitat-ai ce-ai fost și ce ești?
Nu strigă nădejdea în tine:
“Să-ți fie, speranță, rușine!?”

Rușine că dormi, rușine că taci,
Rușine că nu te îmbraci;
Rușine că ești despuiată
Și vinul din lume te-mbată.

Dar totuși mă rog și mai cred
Că jertfa nu stă într-un ied;
O, Doamne, în singurul Miel
Ne dă iar speranța la fel!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »