Ne vom sfârși alergarea
prin ăste vremi;
pământul nu-i decât un suport
al pribegie noastre,
tangent la roata vieții
și gazdă primitoare
la înmormântare.

Punctele cardinale definesc planul:
cel de aproape
și cel de departe;
inimile cardinale definesc spațiul:
cel dintre infinit și vremelnic,
cel dintre Creator și om.

Viețile cardinale definesc veșnicia:
cea dintotdeauna
pentru totdeauna,
și mai ales aceea în care
tu și eu
vom locui împreună cu Dumnezeu.

Fă, Doamne, minunea să facă minuni,
Nu oamenii răi să fie mai buni,
Nu doar să răsară grădini în pustii
Ci oamenii morți îi fă a fi vii.

O! Scoate de tot credința în lucruri
Spre-a nu se-mpleti țărâna în trucuri;
Dă ochilor noștri minunea vederii
În taina și haru-nvierii!

N-ajunge minunea vorbirii-n ecou,
Minunea minunii-i în nașteri din nou;
O! Nu ne mai naște în carne și oase
Ci-n trupuri de slavă, Isuse Hristoase!

Mai cântă cocoșii să dea toți de știre
Că lumea-i în grea adormire?
Se-nvolbură marea și nu vrea să tacă
Hristos când nu urcă la tine în barcă?

Se dau la o parte, să treacă fricoșii,
Talazuri, zidite în mările roșii?
Se trage ‘napoi Iordanul
Să-și scurgă-n chivot Canaanul?

Zvâcnește în stâncă șuvoi de izvor
Lovit de toiag ales de păstor?
Întinsă e masa de nuntă cu mană,
Cu pâine din cer, cu viață și hrană?

Mai schimbă-se apa în vinuri la nunți?
Ce oi rătăcite orbecăie-n munți?
Apare-o Lumină în zare, departe
Ce duce o cruce și-o oaie în spate?

Mai este credință cât bob de muștar
Să nu se mai piardă pământul la zar?
E vremea din urmă, or fi toate gata?
Se scrie pe cer, curând: “Maranata”.

Lume, tu
ai trecut adesea pe lângă mine
și mi-a fost teamă
că nu mă bagi în seamă.

Eram și eu o parte din tine
și, în fine, credeam că
luăm fiecare ce ni se cuvine.

Însă nu a fost să fie așa;
eram diferiți și nefericiți:
eu din pricina ta
că erai beteagă și nu erai întreagă
și ai ajuns la greu fără Dumnezeu.

Lume, tu,
erai la bairam când eu mă rugam
și mă priveai de sus
când ți-am spus de Isus.

Nu m-ai ascultat și te-ai depărtat,
ba chiar te jurai, nu mă cunoșteai.

Te-ai urcat pe val, pe un piedestal
și-ai zis: “nu-i legal” să îți fiu egal.

Nici nu vreau a-ți fi în a nu iubi,
dar vreau, prin iubire, să îți vii în fire
și prin mântuire s-ajungi lângă Mire!

În lumea aceasta crispată
avem nevoie acut
de război de țesut
să treacă prin ițe și spată
viața aceasta furată.

Să țesem izvorul de apă,
fântâna, de cel ce o sapă,
ogorul să-l țesem în pâine
iar ziua de azi în ziua de mâine.

Să țesem covoare de cer
în inimi cu gratii de fier;
când vin de departe cocorii
să țesem cu zâmbete norii

Războiul cu arme, război de cusut
război între duhuri în omul cel mut,
război între om și-al lui Creator,
război între vii și cei care mor.

În câmpuri cu flori să țesem cu ii,
să țesem cu oaze deșert, în pustii;
de inimi să coasem iubire,
cu suflet ne coasem de Mire.

Mă lupt cu o lume-mpăiată:
Eu, singur; ea, multă și toată,
Murdară și mută și beată,
Stricată de tot, despuiată.

Ea scoate oștiri din cazarmă
Și vorbele grele i-s armă,
Pe unde pășește mă sfarmă
Și nu vrea decât să m-adoarmă.

Dar nu voi cădea-n adormire
Căci ‘L-am pe Isus drept oștire;
Pot lumile-ntregi să-și deșire
Tot focul, eu stau lângă Mire.

Izbânda e numai în El,
Avem aliații la fel;
Port steagul și ies la raport
Cu totul în totului tot.

Își plânge, ea, inima dreaptă
Bătaia din partea ei stângă,
Și ticăie treaptă cu treaptă
Sigilii de sânge să strângă.

Și iată le varsă-n globule
Și-n drum pe sub mările roșii
Se pun în grăunțe pilule
Să cânte mai tare cocoșii.

Își cern iarăși zorii lumina,
Pocalul iertării se varsă
Topind și păcatul și vina,
Să bată iar inima arsă.

Torente de ape se opresc în pleoape
Dând prioritate lacrimilor coapte;
Apoi, strecurate, prin albii curate
Frământă povești despre cine ești.

Torente de vânt, respirând a gând,
Deschid ceruri noi oamenilor goi,
Scoțând de sub cheie căile lactee,
Ca nunta din cer Să n-aibă mister.

Torent de iubire vine dinspre Mire
Așezând la masă aleasă Mireasă
Albă și curată, fără nici o pată,
Nunta lor să fie cât o veșnicie.

Niște haite de câini hămesiți
Se tot sfâșie una pe alta
Într-un circ retardat cu smintiți
Ce scobesc universul cu dalta.

Ce sculptură de idol hidos,
Ca o stâncă-n arsura trăznită,
Prinde chip de schelet găunos
Și îl trage pe om în ispită.

Luminează pe ceruri un fulger,
Cu trompeta luminii în mâini,
Dă semnalul din urmă un înger
La
mijlocul
celei
de-a
șaptezecea
săptămâni.

De-atâta vreme strig pe ziduri
Ca un străjer și veghetor:
“Nu vă-ngropați, oameni, în riduri
Căci sufletu-i nemuritor

Și nu dormiți la înviere
Precum iudeii în sabat;
Vegheați, vă umpleți de putere!
Emanuel a înviat!

Și îi lăsați pe surzi să doarmă,
Pe orbi, că n-au fost vindecați,
Când trâmbița, ca o alarmă,
Va da semnal să vă sculați.

Nu plângeți, vor cânta cocoșii
Când zorile s-or revărsa,
Lăsați să doarmă somnoroșii,
Goliți țarâna-n groapa sa!”

Sunt vremile tot mai aproape
Numărătoarea este gata;
Eu, veghetor, n-am somn în pleoape
Și dau semnalul: “Maranata!”

« Postari mai noi — Postari mai vechi »