Pe vremea când umblam pe jos
Și măturam stele căzute
Umbla cu noi Isus Hristos
Și Se oprea să ne asculte.

Și ne chema la vindecare
Și ne chema la înviere,
Ne ridica pe fiecare
Și altoia în noi putere.

Iar dacă rămâneam în urmă
Pe vreo cărare încâlcită
Lăsa cuvântul lângă turmă
Și găsea oaia rătacită.

Și o lua la El pe umăr
Cu dragoste și cu iubire
O, Doamne, pașii Tăi îi număr
Și Te urmez în nemurire.

Picioarele lui Isus
au lăsat amprente pe ape;
altfel nu s-ar fi despărțit mările roșii,
nu ar fi înecat faraoni
și care egiptene,
nu s-ar fi întors din drum Iordanul
și marea-nvolburată nu s-ar fi potolit niciodată.

Apele nu ar fi acoperit pământul,
nu s-ar fi întărit la umblarea pe ele,
nu s-ar fi preschimbat în vin
și n-ar fi împins banchize de pești
în năvoadele goale.

Au fost ascultătoare și râuri și mare,
la poruncă au ieșit din stâncă,
au ales să se supună
și, mereu și mereu
arată spre El, Dumnezeu.

Multă lume obosită
Și-ar întinde cortu-ntreg
La o umbră de răchită
Poruncind să mă reneg.

Și m-ar frământa-n țărână
Reducându-mă la lut,
Mi s-ar declara stăpână
Poruncindu-mi să fiu mut.

Slobozind sălbăticiuni
Din păduri întunecoase
Mi-ar mușca din rugăciuni
Și din suflet pân’ la oase.

Din al molimei pahar
Ne-ar îmbolnăvi pe toți
Dacă n-am avea, prin har,
Învierile din morți.

Lume, nu poți stăpâni
Unde n-ai steaguri de pace,
Te înving prin a iubi
De-o eternitate-ncoace.

Chem mâinile vulgului
Pe coarnele plugului
Să-nceapă să are
Ogor de iertare

Sămânță să pună
În aria bună
Sub brazdele inimii
Din văile plângerii.

Pansată cu lavă
Tu, lume bolnavă,
Îți toarnă-n arsură
Cuminicătură.

Chem pașii fugarului
În fața altarului
Să jure spășit
A fiu rătăcit

Și în juruință
Să pună căință
Semnând cu iertare
Furtuna pe mare

Tu, lume întreagă,
Spre-a nu fi bolnavă,
Cobori de pe targă!
Lăsăți-o să meargă!

Dezbracă-te lume
De plângeri postume,
De hamuri și jug,
De arderi pe rug!

Vei fi botezată
Și fi-vei iertată,
Te roagă cu lacrimi
Și scapă de patimi!

Învață odată
Că îngenunchiată
Poți iarăși să mergi,
Poți iar să alergi.

Au făcut război cu sfinții
Și-au pacătuit,
Când își numărau arginții
Domnul i-a stârpit.

O lume în agonie
Încet se îneacă,
Domnul scoate cu mânie
Sabia din teacă.

De-ar fi lumea împânzită
Toată de-anticriști
Ar ajunge nimicită
Sub jar de miriști.

Din loc chiar de s-ar muta
Deodată toți munții
Dumnezeu nu-Și va lăsa
Fără Tată pruncii.

Orice vremuri vor veni,
-Că e scris să vină-
Ce ne-ar putea despărți
De-a nu sta-n lumină?

Nici prigoane vânturate
Peste orizont,
Nici tranșeele săpate
În război, pe front.

Nici săgețile-arzătoare
Ale celui rău,
Nici prăpăstii căzătoare
Din hău către hău.

Nici o lume împietrită,
Putred de bogată;
Nu vom cădea în ispită,
Asta, niciodată.

S-au spart cerurile, au curs galaxii,
Îngerii le-adună, le pun în cutii.
Se sparg clopote la capăt de tunete,
Primele trâmbițe, primele sunete.

Se rup pecețile de pe scrisori
Se trag zăvoarele din închisori;
Curg printre ploi în timp și spații
Oceane pline de inundații.

Cine nu vede nici nu aude
Doarme-n caverne pe paie ude;
Varsă-se cerul peste potire
Începe slujba pentru sfințire.

Arca lui Noe încă străbate
Potopul lumii plin de păcate;
Cruce în față, groapă în spate
Trecem prin cruce spre libertate.

Adormim și ne trezim
cu Dumnezeu în gând
și gândul acesta e sfânt,
înconjurat de vise
cu porțile toate deschise.

Pe podul dintre noapte și zi
învățăm pe de rost a iubi
și facem declarație de dragoste
la porțile cerului,
cu vorbele Mielului.

Ne silim a întra pe poarta cea strâmtă
dincolo de care e numai iubire
și îngerii cântă a bunăvestire;
o voce și-o trâmbiță-anunță:
“E-n toi pregătirea de nuntă”.

ETERNITĂȚI

Trăim înghesuiți
în timp atât de scurt,
atât de scurt încât Dumnezeu
i-a făcut la capăt eternități.

Problema ta, omule,
este că orbecăiești,
te rătăcești,
treci dintr-un an în altul
și nu găsești podul de trecere
de la întuneric la lumină.

Când strigi după ajutor
Cineva aude
și a făcut jurământ
că nu te va lăsa legat de pământ.

Cel care a flămânzit a înmulțit pâini,
Cel care a însetat a împărțit apă vie,
Cel care nu a avut odihnă
A adus pacea Sa.

Cel care a pribegit a adus odihnă,
Cel care a murit i-a înviat pe morți
Cel care a mângâiat a fost biciuit
Cel care a vindecat a fost răstignit.

Cel care a binecuvântat
S-a făcut blestem
Cel care era viața a gustat moartea
Cel care a fost coborât în pământ
S-a înălțat la Cer.

Nu a avut armate și a biruit lumea,
A biruit ispită, a biruit moartea
A nimicit lucrările Diavolului,
I-a iubit până și pe vrăjmași.

A dus o cruce în spate
Pe care erau scrise numele noastre;
Din coroană de spini a făcut coroană de Rege
Și din moarte a făcut înviere.

Din ultimul tâlhar a făcut primul mântuit,
Pe cei din urmă i-a făcut cei dintâi;
Pe mine și pe tine ne-a făcut frați,
Prin rănile Lui am fost vindecați.

Pământ arid legat la ochi, pământ inert,
Ce om livid și ce deochi te-au transformat
Într-un deșert?

Era o vreme când erai , tot, o câmpie
Și râurile le umpleai cu apă vie;
A fost o vreme când ai fost un singur munte
Ce se lipea, iubind, de cer, să îl asculte.

Din tine-am fost luați și noi, pământ uscat,
Dar Domnul a suflat cu duh și ne-a-nviat
Pe-Adam l-a înmulțit cu doi și nu s-a frânt
Apoi ne-a înmulțit pe noi pe-acest pământ.

Ca la-nmulțirile de pâini ne-am împărțit
Dar tu, pământule, flămând, ne-ai înghițit.
Ai vrut să ne-frățești cu tine până-n Șeol,
Ai vrut să fim un chip de lut cu suflet gol.

Isus ne-a izbăvit pe toți din iad și moarte
Căci piatra care ne robea a dat-o la o parte.
Pământule, rămâi țărână, te părăsesc,
Am dobândit prin înviere un chip ceresc.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »