Doamne, încă-n bob de grâu
Ne înveți a coace pite
Când Tu pui spinilor frâu
În deșerturi dezgolite.

Doamne, încă în pustiu
Tu ai stors apă din stâncă
Să rămână omul viu
Și el, viu mai este încă.

Pe sub mare măturată
Doamne, ai făcut cărare
Printr-o viață tremurată
Ca să mergem fiecare.

Ai făcut minuni și semne
Spre a nu rămâne orbi
Lumile să nu ne-nsemne
Cu pecețile-i de robi.

Ne-ai vorbit prin sfinți și îngeri
De împărății de sus
Pân’ la semnele de frângeri
Ce le-a împlinit Isus.

Dar și astăzi mai vorbești
Gloatelor de surzi și muți
Căci vrei să ne pregătești
În veșnicii să ne muți.

Ne-am pregătit de plecare?
Putem spune: “suntem gata?”
Vreau să poată fiecare
Să răspundă: “Maranata!”

Parcă dormim cu capul pe patul de armă
Și ne trezim închiși într-o cazarmă,
Parcă o goarnă sună ne-ncetat
Să se trezească omul surd și beat.

Și parcă ne ascundem în tranșee
Când pe deasupra zboară alizee
Tot așteptând semnale de repaus
Dar nimeni nu se-ntoarce din țuhaus.

Parcă legați cu mâinile la spate
Trec arestații poduri dărâmate,
Mărșăluiesc sub steag de prizonieri
Și viața lor nu duce nicăieri.

Dacă urâm și nu știm să iubim
Până la urmă toți mărșăluim;
Cu prizonierii-ajungem în convoi
Flămânzi și obosiți și rătăciți și goi.

Când totul pare-a fi război pierdut
Un aliat din cer ne face scut:
Nu știți, prin Miel ați fost răscumpărați?
Veniți la El toți cei împovărați!

Ce gânduri ghimpate de forță
Mai fumegă-n capăt de torță
Când orice război mondial
E ultimul groaznic semnal

Da, semnele vremii ne spun
Că omul ajuns-a nebun;
Nu-i chip să-l oprească vreo forță de fier
Decât Dumnezeul din cer.

Vorbește cu El, tu, omule mut
Așa cum făceai la-nceput;
Căci poate-n iubirea de Tată
Se-ndură și iarăși ne iartă.

Ești mută și nu ai cuvinte
Tu, lume pierdută și fără de minte?
O, lume bolnavă și fără de vlagă
Te pune-n genunchi și te roagă!

Rânduiește, Doamne, iarăși bucurii
Cum erau pe vremea când eram copii;
Tornă-Te, o, Tată, peste fiecare
Și ne-așează-n valea pomilor în floare.

Scurge peste noi, binecuvântate
Și sfinte, din ceruri, apele curate;
În cuptor de inimi pâinile ne coace
Și inundă lumea cu belșug de pace.

Pune curcubeul arc peste pământ
Și doar putrezirea las-o în mormânt;
Învie-l pe om prin porunci-ecou
Învață-l, prin duh, nașterea din nou.

Doamne, rânduiește dragoste-ntre noi,
Îmbracă-ne, Tată, dacă suntem goi;
Dacă iar ne zbatem surzi în neputință
Urcă-ne în carul Tău de biruință.

Când peste pământ e atâta jale
Trimite păstorii la turmele tale;
Trece-ne de luturi sterpe și aride,
Și în nemurire poarta ne-o deschide!

La început a fost Cuvântul.
Când oamenii L-au răstignit
El s-a desfăcut în litere
care s-au unit în cuvinte
și s-au împărțit oamenilor
ca pâinile înmulțite.

Sufletele noastre se hrănesc cu ele,
cu pâinea din cer.
Veniți de luați și mâncați
și vă săturați,
trăiți și iubiți
și nu mai muriți!

Faceți zid în jurul vieții,
Dumnezeu îl va păzi,
Când furtunile tristeții
A-l clinti vor îndrăzni.

Îmbrăcați armura sfântă,
Cea cu platoșă și scut,
Lumea-ntreagă se frământă,
Lupta este la-nceput.

În armata lui Hristos,
Toți aceia înrolați,
Drumul crucii-l fac pe jos
Și sunt binecuvântați.

Vor veni de peste tot
Hoarde de cuceritori;
Dar ne ținem, cot la cot,
Doar de Domnul Domnilor.

Batălia-i câștigată
Și vrăjmașul nimicit,
În această luptă, Tată,
Ne-ai chemat și am venit.

Cei ce se nasc, se nasc datori
Cât nu se nasc de două ori;
De plata datoriei scapă
Doar cei născuți din duh și apă.

În ziua nașterii din nou
Ne face Dumnezeu cadou
Din infinita-I bunătate,
Viața în eternitate.

“Cu Mine vreau să Îi cunun”
Zice Hristos cel sfânt și bun,
“Să-i apăr, să-i hrănesc, să-i cresc
Pentru Ierusalim ceresc.”

Vreau, Doamne, să mărturisesc
Că fără Tine nu trăiesc,
Sunt numai chip fără suflare,
Nu sunt decât învolburare.

Fără cuvântul din Cuvânt
Nu sunt decât un suflet frânt,
Un crater gol, ars de păcat,
Un lut uscat și prea crăpat.

Știu, Doamne, că nu pot să fiu
Fără de Tine omul viu,
De-aceea-ndură-Te, o, Tată,
Păcatul lumii-ntregi îl iartă.

Și, ca pe cel mai păcătos,
Mă iartă, Doamne, în Hristos,
Și pentru-ntreaga lume, cer:
Ne scrie numele în cer.

Tânjim supuși și tare-am vrea
Să ne primești la nunta Ta
Căci, Doamne-așa rămâne scris,
Vom fi Mireasă cum ai zis.

Mai marii lumii: ce oameni mici!
Niște pigmei, niște pitici,
Fire de iarbă prea trecătoare,
Doar niște fulgi fără ninsoare.

Mai marii lumii: ce lume mică,
Doar o-nchisoare, doar o furnică;
Ca și un melc în carapace,
Lume-nelume, cum nu ai pace.

Udă de jos și până sus
Cum te-ai uitat unde te-ai pus;
Goală și tristă, răcind în ploaie,
Câte războaie iar te îndoaie?

Unde rămas-au oamenii oare,
Câți mai rămân azi în piciore?
Scurge Tu, Doamne, lumea de ură
Omul să poată sta în spărtură.

Am greșit atunci când am întinat Edenul
Prin neascultare,
Am greșit atunci când ne-am ucis fratele
Cum a ucis Cain pe Abel.

Am greșit atunci când am râs
Și l-am batjocorit pe Noe
În vreme ce trudea la arca
În care nu am urcat niciodată.

Am greșit atunci când ne-am făcut turn Babel
Crezând că înălțimile omenești ne pot fi scăpare
Și ne-am trezit cu limbile amestecate
Și cu risipirile în lume, ca pleava.

Am greșit atunci când ne-am vândut fratele,
Ca frații lui Iosif, la Madianiți,
Cum greșim și acum la fiecare vânzare
De suflete curate și nevinovate.

Am greșit când îi prigoneam
Pe aleșii lui Dumnezeu
Până când ne-au acoperit mările roșii
Și urgiile încolțite în țara lui Faraon.

Am greșit atunci când am pribegit în pustie
Patruzeci de ani
Di pricina neascultării
Și tânjirii după Egipt.

Am greșit că nu am citit Tăblile Legii
Și că nu am privit
Spre stâlpul de nor și stâlpul de foc
Când totul în jur era pustiu și gol.

Am greșit când n-am curățat Canaanul
Cum nu ne curățăm inimile
Și am ajuns a fi canaanizați și robi
În loc să fim stăpâni în țara promisă.

Am greșit pentru că nu am lucrat
Stăpânului nostru via
Și am ales robia și am ales Exilul
Din țara în care curgea lapte și miere.

Am greșit alegând risipirea printre neamurile
Cu care nu eram niciun neam,
Amestecându-ne închinării deșarte
Și idolilor cu chipuri de moarte.

Am greșit când ne-am umplut casele cu oaspeți
Și nu L-am primit pe Fiul lui Dumnezeu,
Ai greșit tu, a greșit el,
Am greșit noi, am greșit eu.

Am greșit când am lipsit la predica de pe munte,
Când n-am crezut semnele și minunile,
Când n-am crezut Cuvântul
Din care s-au născut celelalte cuvinte.

Greșim când alegem a nu crede adevărul,
Calea și viața,
Greșim când Îi întoarcem lui Dumnezeu spatele
Și atunci El își ascunde de noi fața.

Am greșit atunci când i-am crezut pe oameni
Și nu L-am crezut pe El,
Am greșit, am greșit, am greșit
Când pe singurul Său Fiu L-am răstignit.

Am greșit atunci că nu ne-am luminat
Când Fiul omului a înviat
Și încă-ncercuiți într-un halou
Nu știm că viața-ncepe cu nașterea din nou.

Dar cel mai mult și mai mult greșim
Că încă mai dormim și nu ne mai trezim;
Dar iată că El stă la ușă, încă bate,
Ridică-te, omule, la viață, din moarte!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »