Materia de examen pentru veșnicie
se numește Scriptură;
Cine nu își face temele
la disciplina “Viață”
va repeta chinuitor,
fără sfârșit,
pe întuneric,
golul din mijlocul golului gol.

Dacă pământul Îl așteaptă pe Hristos
ar trebui să-și pună brâu de curcubeu,
eșarfă de nori râzători,
coroană de stele
și inimi cu oameni în ele.

Ar trebui să se curățe
de spini și pălămidă,
să-și pună diademe-n hlamidă,
umerii ar trebui să și-i îndoaie a ploaie,
lacrimile ar trebui să înmoaie
pietre și stânci
și să umple văile adânci.

Îmbracă-ți pădurile cu frunze,
înmoaie-ți păsările
să scrie “iubire” cu aerul,
adună-ți culori din flori
pentru mireasă;
mână în mână, pământ și țărână,
să ieșim din casă.

Eu Îl aștept, tu Îl aștepți
El vine, pământule,
la mine și la tine;
să mă măriți, pământule, îți cer
cu Mirele ce va veni din cer.

Viața noastră închisă și goală
E doar o cutie poștală
În care, prin sfânt Mesager,
Primim înștiințare din cer.

Și semne de pace primim
Și inimi să știm să iubim,
Dar, omule, ce faci cu ele
În lumile tale rebele?

Ce semeni, apoi, ce culegi?
De care nădejde viața îți legi?
De ce lâncezești în tavernă
Ființă umplută cu viață eternă?

Ce vânt al nopții împresoară
Lacătul porții rămas afară;
Caută chei spre a deschide
Sala de nașteri, nopții gravide.

Stoarce din umbre, pe înserate,
Zeamă de ploi desperecheate,
Trage de limbă clopot uscat,
Cerul de stele s-a scuturat.

Nori așezați strat peste strat
Scot pijamale de la murat;
Pun termometre sub brațe reci
Se-aduc iar jertfe țapi și berbeci.

Mielul de jertfă însă s-a dat,
Tu, omenire, cum de-ai uitat?
Doamne, mă rog și stau în post,
Pune pământul la adăpost.

Când am fost gol și descoperit
m-au îmbrăcat pădurile
și m-au parfumat florile.

Când am însetat
norii s-au adunat laolaltă
să mă adape
și roua și râurile și valurile mării.

Când mi-a fost frig
mi-am făcut cerc polar
și brâu de ecuator
să nu răcesc la șale.

În arșiță mi-am încălzit
dunele de nisip
și le-am răcorit cu firmituri de oaze,
mi-am răscolit vulcanii
cu lave kamikaze.

În furtună
îmi dezlegam morile din cascade
și așteptam vremea bună
și cântări de balade.

Între răsărit și apus
am spus totdeauna
ce am avut de spus
ca să adorm în gând cu Creatorul meu,

Acela ce mă înconjoară cu curcubeu.
Când oboseam
mi-am adunat păsările să-mi cânte,
iar peste noapte,
prin ferestre sparte,
miliarde de stele
mă priveau de departe.

În fiecare dimineață
mă trezesc la viață
și la o nouă zi, rotundă,
căci încă mă inundă cu verdeață
și cu cer senin
pe mine, pământ,
Dumnezeul divin.

Doar înainte de potop
A lunecat lumea mai jos
Într-o așa destrăbălare
Că nu putea să stea-n picioare.

Un Noe-a trebuit să fie,
-Numai un om și casa lui-
Să fluture flamura vie
Pe umerii catargului.

A trebuit ca-ntreg pământul
Să-și spele fața rușinată
Până când ploile și vântul
Au plâns cu fața-ndoliată.

A navigat arca iubirii
Prin îndurarea Domnului
Ca rămășița omenirii
S-o strângă iar în mână Lui.

Astăzi, prin vremi întunecate
Orbecăește omul iară;
Și valurile de păcate
Corabia o înconjoară.

Cârmaciul e încă în arcă
Și ține ușa descuiată;
Puțină lume se îmbarcă
Cealaltă lume doarme, beată.

În sâmburele din sămânță
Și nu în înveliș de coji
Lăsat-a Domnul cu putință
Să fie viață când te rogi.

Numai în sâmburi de sămânță
Poți auzi și poți să vezi,
Iar fructul are locuință
În brațele de ramuri verzi.

În sâmburi locuiesc speranțe
Și anotimpuri însorite,
Vin inimile în vacanțe
Lângă cuptoarele cu pite.

Omul a luat lutul,
l-a frământat,
l-a ars în cuptor
și și-a făcut din el vase.

Dumnezeu a luat lutul,
l-a frământat
și l-a făcut din el pe om.

Olar și lut
și vas și om,
… ce ecuații…
și ce genom!

Și cea mai lungă zi din lume
Mijește când cântă cocoșii,
Privirea lui Petru în lacrimi apune,
Iar noi ne-am ascuns ca fricoșii.

Pe Cel ce-a adus izbăvirea
La stâlpul rușinii L-am pus…
Așa și-a golit omenirea
Păcatele toate pe omul Isus.

Și El le-a primit sub plumbii de bici,
Sub val de ocări scuipat, umilit,
Dar n-a scos o vorbă când biete furnici
Spre-a nu le strivi și-atunci le-a iubit.

Silit a purta coroană de spini
El, Regele, nouă ne lasă coroană
În ceruri spre-a nu-I fi străini
Când îngeri suna-vor din goarnă.

Silit a purta o cruce în spate
Urcând pe Golgota sleit de puteri,
El, pas după pas călca peste moarte
Strivit între noi și stânci de dureri.

În loc să se urce el, omul, pe cruce
El, Domnul, ne dă la o parte,
Și, singur primește să urce
Ca eu și cu tine să nu gustăm moarte.

Dar câți vom pricepe suprema jertfire
Și câți înțelegem ce sânge de Miel
Plătește Hristos cu-atâta iubire
Spre-a fi-n veșnicii lângă El?

Te-am mărginit cu gândul de seară,
Cu cel de dimineață Te-am mărginit iară,
Iar între cele două îngrădiri
M-ai umplut peste zi cu iubiri.

Te-am căutat în înalt și-n adâncuri
Iar Tu îmi locuiai în noiene de gânduri;
Se fac arestări între noapte și vamă
Soldații de duhuri, cai negri înhamă.

Rătăcim după lucruri, în spate și-n față
Cât timp nu-ntâlnim Dătătorul de viață.
Privit-am pământul mai mult decât cerul
Și, Doamne,-am ajuns mai reci decât gerul.

Trecut-am pe punți de prăpăstii și hău
Dar El mi-a scris viața în Numele Său;
Cu funii de aur, din groapa pieirii
Îi trage pe oameni spre crucea iubirii

« Postari mai noi — Postari mai vechi »