De ce să te naști tu, lume, postum
La capăt de ultimul drum?
De ce aplecată te sprijini pe umbre
De ce nu-ți înveți copii să umble?

O, lume tu, n-ai fost de veacuri așa,
Pierdut-ai nădejdea din inima ta?
Sub munți de zăpadă mai ai primăveri,
Căci iată, din cer sosesc mesageri?

Ori, dacă nu știi, ori nu ai răspuns
E semn că trăiești plângând pe ascuns,
E semn că e timp acum de trezire
Spre-a nu luneca de tot în “murire”

‘Nainte de-a vrea a mai fi
Învață din nou a iubi.
Ia-ți crucea în spate și umblă pe jos,
Trezește-i pe oameni și du-i la Hristos!

Legănând vise în hamac
Nădejdile din lume tac
Când înainte și-napoi
E ură frică și război.

Ici, colo, ramuri de speranțe,
Cu frunze ruginii restanțe,
Încă păzesc un cer senin,
Cu cer învolburat vecin.

Iar noi, vecini cu Dumnezeu,
Strigăm spre El doar când ni-i greu,
În restul timpului uităm
Că doar prin El mai existăm.

Lui, parcă ochii-I lăcrimează
Și totuși nu Se depărtează;
Întinde mâinile-amândouă
Și pune-n noi nădejde nouă.
………………………………..
Când ghemuit la pieptul Lui
Îi văd în mâini semne de cui
Eu mă cutremur de rușine
Că semnele sunt pentru mine.

Hrană din pâini înmulțite
și pâine din cer pentru inimi flămânde,
vinul din apă pentru nuntași,
mană în pustiu pentru nevoiași.

Hrană pentru suflet din Cuvânt,
hrană pentru minte din adevăr;
lăsați roșcovele pentru porci,
gustați și vedeți ce bun este Domnul.

Pești înmulțiți alături de pite,
mreje pline trase de pescari ascultători;
șapte spice goale și șapte spice pline,
șapte vaci slabe și șapte vaci grase.

Seceratori în holdele coapte
și culegători în vii rodite,

Cină de taină în sfântă părtășie,
trup frânt și sânge vărsat,
masă întinsă, în cer, la nunta Mielului.

Veniți toți cei flămânzi și însetați,
veniți de luați și beți și mâncați!

De-o fi iar potopul să “vie”
Să-nece-nălțimi de mândrie
Înseamnă că, El, Dumnezeu
Îndoaie un nou curcubeu.

Potopul de foc, de fum și pucioasă
Pe-o lume căzută-n angoasă
Va face curat spălând de noroi
Păcatul țărânei din noi.

Potopul de vremuri de ură
Va arde păcatul sub zgură;
În cheiuri din cer vor fi acostat
Corăbii din munți Ararat.

Se spun povești prin gurile de râuri,
În albii cu cuvinte răsturnate,
Când limbile bolborosesc desfrâuri
Vin oameni la botez cu viețile uscate.

Mărturisind torente păcatoase
Cu fața către cer, ca răstigniți,
Se înfioară ape până-n oase
Când Dumnezeu întreabă: “Mă iubiți?”

Ce ar putea el, omul, să răspundă?
Se face mic, s-ar înveli cu ape,
Dar dragostea Lui Dumnezeu inundă,
Întinde mâna sfântă să ne scape.

Știi tu, omule, ce este acela
“Certificat de naștere din nou”?
Este dovada sfântă, binecuvântată
Că Dumnezeu te cheamă a-I fi fiu
Și tu ai dreptul de a-I spune “Tată”.

Poartă sigiliul Duhului Sfânt
Că nu ești născut din pământ;
Că te-ai născut din apă și duh
Sub focul sfințit al arderii în rug.

Acela ce-l primește prea bine știe
Că este eliberat pe veșnicie;
E garanția trecerii de grănicer
Cu drept deplin de cetățean în cer.

Mai ești moștenitor odată cu Hristos
Și te îmbraci cu El de sus și până jos;
Ești cor reverberat într-un ecou
Și mărturia vie a nașterii din nou.

Când geruri frâng
ramuri în crâng
oameni-și stâng
lacrimi și plâng.

Atunci când zborul
sparge motorul
și el, fiorul,
strânge mosorul.

Atunci când vântul
își ia veșmântul,
mintea și gândul
stârnesc cuvântul.

Atunci când norii
își strâng cocorii,
se crapă zorii
în buza florii.

Când galaxia
îmbracă ia,
Iosif, Maria,
vin cu Mesia.

Atunci, în noapte,
coruri de șoapte
și stele coapte
nasc trup de fapte.

Îngerii cântă,
noaptea e sfântă,
zborul își zvântă
aripa frântă.

Duc heruvimii
steagul mulțimii;
ei, anonimii,
să-ajunga primii:

Primii acasă,
primii la masă;
cerul își varsă
văl de Mireasă.

O oglindă de povești
Sunt și eu cum și tu ești;
Îndrăznește s-o privești
Fără să te rătăcești.

Uită-te prin partea-i vie
Până în copilărie,
Vei descoperi că-ți scrie
Odele de bucurie.

În celulele-i carnale
Face-n munte loc de vale,
Apele ambientale
Să dea mărilor semnale.

Când privim prin partea-i spartă,
Rătăciți și fără hartă,
Dăm de-o inimă de piatră
Lângă viață răsturnată.

Dau semnale de plecare,
Carul mic și carul mare;
În străfund de depărtare
Stă o Stâncă în picioare.

Forma ei, precum o cruce,
Face vieții semn să urce;
Nu cumva să se usuce
Duhul Sfânt o va conduce.

Fiicele Evei caută Adami
să le însoțească
în grădina Eden,
unde, în loc de un pom furat,
întâlnesc un lemn din pom
în formă de cruce;

De pe el a coborât
un Om-Dumnezeu
ca Edenul să rodească din nou
și pentru totdeauna.

Ajungem toți în fața Mării Roșii
Și nu s-au pregătit corăbii a o trece,
Cu câți din gloată s-au lipit fricoșii
De tremură ca varga sub o cămașă rece?

Corabie sunt stâlpul de lumină,
Și stâlpul răsucit ca și un nor,
Sapă tuneluri pronia divină
Când carele de foc trosnesc ‘napoia lor.

Drumuri sub mări ajung în Canaan
Trecând prin poarta crucii, cea de lemn,
Se trage înapoi și Râul Iordan
Când Dumnezeu ne face doar un semn.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »