S-a scuturat galaxia de stele
și toate au căzut pe alei;
să umblăm desculți printre ele,
pământul e plin de scântei.

Numind eternitatea primăvară
și lucrătorii-n arie creștini
cu caii universului se ară
și nemurirea prinde rădăcini.

În miezul zilei veșnic nesfârșite
vin truditorii însetați de apă
i-așteaptă Dumneze cu pâinile-nmulțite
și nunta este gata să înceapă.

E vremea scuturării de păcat,
cântă cocoși-n zorii dimineții,
el, omu’-n haine albe este îmbrăcat,
curând se va deschide cartea vieții.

Curtată de o parte și de alta de mal
albia coboară din deal,
îmbrățișează intim câmpia
și-acceptă să își piardă fecioria.

Curtare între vânt și-ntre frunze
strivește săruturi sub buze
dar toamna prin timpuri vibrează
și frunza de vânt divorțează.

Curtări între zi și-ntre noapte,
apus-răsărit le desparte,
își ia bisturiul chirurgul,
penelul vopsește amurgul.

Curtare, iubire și nuntă,
mireasă aproape căruntă,
un mire trecut prin viață,
nuntașii așteaptă în ceață.

Curtare-ntre terra și cer,
mister strecurat de mister
sosește în slavă Mesia
să-Și ducă la nuntă soția.

Revarsă-Ți, Doamne, milă peste noi
Căci am ajuns prea dezbrăcați și goi,
Prea ne uscăm în lutul nost’ crăpat
Dar știm că nicidecum nu ne-ai uitat.

În deșirarea rătăcirii noastre
Cu toții Te-am străpuns cu sulița în coaste
Păcatele ce ne-au ademenit
Orbitu-ne-au și noi Te-am răstignit.

Ne-am tot ascuns prin gropi și prin cotloane
Căci Îți bătusem mâinile-n piroane
Și piatră pe mormânt Ți-am prăvălit
Dar și atuncea, Doamne, ne-ai iubit.

Cu ce vom răsplăti nemărginita-Ți milă
Noi, trup de lut, pământ și de argilă?
Întreb și mă cutremur în ecou
Străbatem timpul nașterii din nou.

În lumea asta care nu-i a mea
Întotdeauna fumegă ceva,
Pe coapsa ei cu forme dezvelite
Privirile atârnă a ispite.

În lumea asta falsă, cariată,
Lumină nu ajunge niciodată;
Dar, Doamne, oare cine e de vină
Căci Tu ai dat poruncă de a fi lumină?

Ți-ai pus coroană lume ruginită
Regină falsă, oarbă, rătăcită,
Torni în pahare apă otrăvită,
Cui te-ai vândut? de cine ești robită?

Oricât ți-ar fi păcatele de grele
Poate Hristos de ele să te spele;
Ascultă-L! Dă-I crezare! Te iubește,
Treci valea umbrei morții, apoi te pocăiește!

Suntem un pumn vărsat de lut
Care se crapă-ncet în riduri,
De nu făcea Dumnezeu scut
Eram crucificați pe ziduri.

Suntem un abur care trece
Și se arată prea puțin
Dacă avea inima rece
Rămânea omul peregrin.

Suntem ca iarba ofilită
Trecută pe sub guri de coasă
Fără o fire răstignită
Nu ajungeam întregi acasă.

Suntem ca floarea veștejită
Care culorile-și topește,
Împărtășiți cu vin și pită
Suntem ființa ce iubește.

Un praf pe cumpăna fântânii,
Abia o frunză căzătoare,
Fără atingerea luminii
Am fi rămas în închisoare.

Da, toate sunt adevărate,
Fiindcă așa zice Scriptura
Însă Acel ce e în toate
Mărește omului măsura

Căci l-a făcut copilul Lui
Și i-a dat moștenire-n cer
De dor și dragul omului
Chiar Domnul este mesager.

L-a pus a fi lumină-n lume,
Sămânță sfântă și ogor,
I-a scris în veșnicie nume
Și l-a făcut nemuritor.

Pământului îi este sare
Și-n templu-l pune piatră vie,
Și face pentru fiecare
O casă-n cer și omul știe.

În sfânt butuc e altoit
S-aducă rod sub ploi și rouă,
Un mădular, cu El unit,
Și omul e făptură nouă.

Printre noi bântuie demoni
cu chip de om,
adăpostiți în umbre
și cuibăriți în întuneric,
mereu la pândă,
gata să sfâșie,
gata să prăpădească.

Printre noi trăiesc sfinți,
oameni cu chip de Dumnezeu
și nu-i vedem
pentru că stau în genunchi
și noi privim peste ei,
totdeauna de sus.

Printre noi îngerii înțeasă ocrotiri,
ne sunt călăuze în nopțile de zmoală,
ne ridică, ne luminează drumul,
ne scoală;
arată drumul către cer,
nimic nu ne cer
și ne dăruiesc tot darul bun
și desăvârșit
trimis de Tatăl luminilor.

Printre noi suntem noi,
cei mulți,
uneori dezbrăcați și goi
și desculți,
așteptăm tăcut și smerit,
cu duhul zdrobit;

Așteptăm părtășia cu pite
și vin,
din pâinile înmulțite
și din paharul plin,
îmbrăcând hainele albe și curate,
așteptăm învierea
pentru eternitate.

Nu-i loc pentru ură între oameni,
nu-i loc de mândrii și vanitate;
e loc destul, cât o imensitate,
de dragoste, de armonie și bunătate.

E loc de-mbrățișări și dăruire,
e loc de căldură și iubire
e loc de Hristos în fiecare din noi,
nu-i loc de lacrimi, dureri și război.

E loc de naștere sfântă în poiată,
pentru toți e loc de viață salvată,
în zbor este loc de mersul pe jos,
în iesle a fost loc să vină Hristos.

În fiecare om e loc pentru toate,
suntem părtași izvoarelor curate!
ne ține , Doamne, la raiuri rândul,
Tu ne ești chemarea, noi suntem colindul.

Cât casele se umplu cu colinde
Colindătorii vin către Hristos
E semn că mântuirea se întinde
Spre vindecări de suflet găunos.

Când rănile refuză să mai doară
E semn că răstignirea s-a sfârșit,
E semn că sulița în coaste ară,
E semn că-n locu-mi, Domnul a murit.

Dacă în zori cocoșii iarăși cântă
E semn că e lumină peste lume,
E semn că pâinea cerului e frântă
Și-n cartea lui încă se scriu noi nume.

Cât încă stau deschise poți de har
E semn de arcuire-n curcubeu,
Nu S-a jertfit Mesia în zadar,
Avem în cer un singur Dumnezeu.

Suntem tot mai aproape de depărtări,
culegem roșcove odată cu turmele de porci,
suntem simbriașii plătiți
cu așteptarea dintre două simbrii.

Ne credem vii, în vreme ce
murim în fiecare zi câte puțin;
în loc de ape curate bem pelin,
ne îmbrăcăm cu dezveliri de suflete
luate cu împrumut
de la orb, de la surd, de la mut.

Arăm în piatră cu altă piatră beată,
tăcem în hărmălaia lumii
când își împarte tăciunii,
vorbim când nu ne mai aude nimeni
decât Dumnezeu.

Atunci ne cuprinde rușinea
că nu vorbeam cu El, cu Emanuel,
și, mai ales, uităm să-L ascultăm
pentru că-L uităm.

Tot mai departe de un timp pierdut,
tot mai aproape de alt timp durut,
oscilăm între omul din noi și noroi,
între lutul crăpat și uscat
și Cel ce-a murit și-a-nviat.

Când nu mai ai unde te duce
oprește-te la poarta
întrării în tine
și caută bine dacă mai ești acasă
dacă nu cumva te-ai rătăcit,
dacă nu ești gripat și răcit,
abandonat și uitat între zăvoare,
dacă nu ești propria ta închisoare.

Când nu mai ai de unde veni
e semn că drumurile asudate
au fost sudate;
doar mersul pe ape, pe jos,
după Hristos, mai e de folos.

Mereu călător, pelegrin
între viața trăită din plin și destin,
oscilând și plângând între suflet și gând,
cerșetor efemer, frânge pâinea din cer
bea potiru-nsetării lângă crucea salvării.

Nu umbla însetat, nu umbla dezbrăcat,
lasă iarna căruntă,
pune-ți straie de nuntă;
curățat și spălat,
vindecat și iertat
chiar ajuns doar o umbră
îți ia patul și umblă

Lasă gerul în ger și pășește în cer,
drumul tău prin noroi să rămână-‘napoi
tu, privind înainte, să străbați drumuri sfinte,
vei ajunge din urmă un Păstor și o turmă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »