Tu, omule ce-ai fost olog
Și ăstei lumi i-ai fost zălog
Îți lasă cârjele la poartă
Să sprijine o groapă moartă.

În patu-n care tu zăceai
Hristos a pus un colț de rai
Și bolile ți le-a luat
În haina Lui când te–a-mbrăcat.

Și ne-a luat necurăția
Batjocura și sărăcia,
Păcatul, plânsul, neputința,
Despovărându-ne ființa.

Ne-a îmbrăcat pe toți, pe toate
În haine albe și curate
Și ne trimite mesager
De-a fi la nunta Lui în cer.

Ce e pământ, pământ rămâne,
Cu toți Îți mulțumim Stăpâne
Că vei veni să ne învii
Și să ne muți în veșnicii.

Când tălmăciți scrisorile din cer
Să-L răsplătiți pe bunul Mesager
Cu jertfă de smerită pocăință
Pe-altarul cel din templul de credință.

Să tălmăciți și vremile turnate
În prorocii din vremi îndepărtate
Căci se-mpinesc în fiecare zi
Cât cerul nu-ncetează a vorbi.

Să nu întrebi cumva pe vrăjitor,
Când nu pricepi, te du la-Nvățător,
El va avea răbdare și iubire
Să nu ajungi pe căi de rătăcire

Și îți va pune-n sacul de merinde
Hrană și vestea bună din colinde:
Ne naștem și murim peste dureri
Dar Mesageru-mparte învieri.

Ne face semn că cerul e deschis
Și că ne face casă-n Paradis;
Spre-a nu ne rătăci, ca niște oi,
El a promis că vine după noi.

Fă, Doamne, să fie
mereu bucurie
în omul ce-Ți seamănă Ție!
În trup de țărână
să nu mai rămână
vreo boală stăpână.

Voi, oameni, fiți frați!
iubiți și iertați,
fiți binecuvântați!

Lumina vă fie
mesaj și solie
spre viața de-a pururea vie!

Isus, mesager,
vă fie reper
și numele scrise în cer!

Turnați-vă viața să curgă
Prin strâmta clepsidră, spre cer,
Țărâna să nu mai recurgă
La gropi cu mantale de fier.

Livada Edenului, coaptă,
Să-l cheme pe om la cules
Iar Duhul să spună în șoaptă:
“Ești, omule, fructul ales”.

Să treceți prin poarta îngustă,
Deschisă în crucea de lemn
Ia, omule, cerul și-l gustă!
Îți face Stăpânul lui semn.

Să curgă-n clepsidră lumină
Din coastă de sfânt curcubeu
Și îngeri la nuntă să vină
Căci Mire-i Isus, Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a lucrat șase zile
și doar în sabat s-a odihnit
tu, omule, ce faci cu lucrul și odihna ta?

Dacă El n-ar fi fost din prima zi la muncă
nu am fi avut lumină în prima poruncă.

Dacă luni nu lucra, apele de sus
n-ar fi fost despărțite de apele de jos
și n-ar fi fost cerul de aproape
și nu era cerul de departe.

Dacă marți nu ar fi fost la lucru
nu s-ar fi despărțit apele de uscat
în reguli de unu la trei;
pământul nu ar da verdeață
iarbă cu sămânță,
nici pomi roditori.

Miercurea dacă nu lucra Dumnezeu,
n-am fi avut soare și lună,
nici stele, nici galaxii, nici infinit.

Fără lucrarea Lui din ziua de joi,
nu s-ar fi umplut apele cu viețuitoare și pești,
nici cerul cu păsări, să-l măsoare
cu aripile lor.

Fără ziua de lucru de vineri
nu se umplea pământul de animale
de fiare și târâtoare, mari și mici
și mai ales, la sfârșitul ei
nu te făcea pe tine, omule:
iș și ișă,
om și “oamă”,
bărbat și femeie,
după chipul și asemănarea Sa.

Două constante, pe care le știm,
Spre-a nu rămâne-n recviem:
Până la urmă toți murim
Și dup-aceea înviem.

E drept să fie-o judecată
Trimisă pe pământ, de sus,
De cât și cum a fost schimbată
Viața noastră de Isus.

Știu bine, nu mă îndoiesc:
Că nimeni nu-i fără păcat
În fața tronului ceresc
Să nu pledeze: “vinovat”.

Mai știu sentința ce-a fost dată
Peste oceanul de păcate:
Să ni se pună crucea-n spate
Fiind toți condamnați la moarte.

Dar crucea cuvenită nouă,
În drum spre iadul mânios
O ia cu mâinile-amândouă
Și-o duce El, Isus Hristos.

Mi-e-așa rușine să mă văd
Cum sunt scăpat de închisoare
Că-n viața mea a fost prăpăd
Dar mi s-a dat eliberare.

Cuvintele îmi sunt tăciuni
Și n-am ce spune-n dreptul meu;
Mă prăbușesc în rugăciuni
Căci mă-nfiază Dumnezeu.

Cât încă vor mai curge din cerneală
Cuvinte dătătoare de speranță
Voi șterge geamurile de la școală
Cu raze de lumină-n alianță

Și geamurile de pe minți deschise
Fără zăbrelele din închisoare
Să le străpungă cu povești de vise
Nădejdea unei lumi nemuritoare.

Cât încă respirăm din oxigen
Și cât lângă un cord avem plămâni
Voi arde orice gând cancerigen,
Rugându-mă cu-mpreunări de mâini.

Cât încă e deschisă paranteza
Vieții care arde de iubire,
Numai Hristos ne știe anamneza
Și ne-a prescris cu sânge mântuire.

Pe când ne-am obișnuit cu ființa de lut
Parcăm într-o groapă cu margini lutoase;
Vom încolți dintr-o sămânță cu genomuri de trup
Când trâmbețele da-vor semnale mănoase.

Cohorte de îngeri cu seceri la brâu,
Prin lanuri de trupuri cu suflete coapte,
Vor strânge-n hambare recolte de grâu
Și nu ne-om mai teme de noapte.

Iar pleava de spini și neghină
Va fi vânturată din arii;
Pământul va fi iar grădină
Și nu vom mai trage semnale de-avarii.

Și nu vom mai fi muritori
Cum nu vom mai fi din țărână,
În trupuri de slavă, biruitori,
Ne-om ține cu Tata și Fiul de mână.

Vecini cu noaptea sunt zorii
sau înserarea
când, în amurg, condorii
reazămă scara
peste apus
și când se scurg
culorile la duș

Ești, omule, vecin cu Dumnezeu?
Atunci te-nvecinezi cu pacea
și binecuvântarea
și, vizitându-se, vecinii
împart împreună veșnicia.

Șopește-mi frunză ruginie
Ce anotimpuri o să “vie”
Să-mi toarne somn în clorofilă
Citindu-mă filă cu filă?

Șoptește-i frunză, frunzei verzi
Și doctorilor siamezi
Cum să se vindece de boală
Încremenita iarnă goală.

Șoptește-i vântule, furtunii,
Că numai orbii și nebunii
Lovesc în stânca ridicată
Pe dealul Căpățânii-odată.

Șoptește-i dragoste, iubirii,
De profeția mântuirii;
Pământul tot va rugini
Dar prin Hristos vom înverzi.

Șoptește-I inimă, încet,
Celui ce mi te-a pus în piept
Că după ce te-oi curăța
Primești să fii mireasa Sa.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »