Pelerini prin fumuri
Fără orizont
Rătăciți pe drumuri,
Întorși de pe front.

Petece de haine
Atârnând pe voi
Spun povești de taine
Și despre război.

Bătălii cumplite
Încă se mai duc
Dinspre lumi plătite
Înspre balamuc.

Sunt vremuri din urmă
Cum n-au fost nicicând,
Lumea e o turmă
Purtată de vânt.

Uită să privească
Cerul înstelat,
Lumea e o iască
Restul e păcat.

Lumea suntem noi
Eu și tu și el,
Dezbrăcați și goi,
Toți suntem la fel.

Prea plini de trufie
Egoiști și răi
Lumea-i o stafie
Asmuțind dulăi.

Ne vom mai trezi
Oare din leșin?
Știu că vine-o zi
Când îngerii vin.

Se dă deșteptarea
Căci trâmbița sună
Eu aștept chemarea
Cu voi împreună.

Pelerini prin lume,
Se-mprăștie fumul
Ești strigăt pe nume,
Dumnezeu e unul.

Da, o mare gloată
Ascultă chemare,
Cerul e o poartă
Dumnezeu e mare.

Dumnezeu e tot
Totului în toți,
Omul nu e mort,
A-nviat din morți.

Doamne mă iubești
Deși nu sunt demn
Urcându-Te Tu
Pe crucea de lemn.

Moartea a murit
Și în iad s-a dus,
Doamne m-ai iubit
Prin Domnul Isus.

Ce vânturi, ce furtuni, ce uragane
Bat lumii în obloane cu ciocane?
Între pământ și cer vuiesc tornade
Din creștet înspre talpă omul arde.

Arde mocnit sub inima-i de piatră,
Încețoșată mintea lui e beată,
Pune poveri naivilor în “raniți”
Că nu-i ajung desenele de “graniți”.

Cât de nebun e omul fără minte,
S-a înroșit planeta, e fierbinte,
În rătăcirea-i tâmpă, diavolească
Pare că nimeni nu o să-l oprească.

Dar nu-i așa, bipedă creatură,
Ești doar un lut amestecat cu zgură
Putere-n cer, puterea pe pământ
O are numai Dumnezeul sfânt.

Când Își pornește-n oameni tăvălugul
Ară adânc în lutul lor cu plugul
Și sfarmă bolovanii împietriți
Care clocesc în inimi cuibăriți.

De-atâtea ori i-a dărâmat mândria
Când El Și-a revărsat în om mânia;
Iar omul orb orbecăie în noapte
În rătăcirea minți-i blestemate.

De-aceea Dumnezeu va lumina
Din nou pe oameni cu lumina Sa
Și strigă omul ce rămâne viu:
“Ne scoate Doamne iarăși din pustiu!”

Ce vânturi, ce furtuni, ce uragane
Bat lumii în obloane cu ciocane?
Între pământ și cer vuiesc tornade
Din creștet înspre talpă omul arde.

Arde mocnit sub inima-i de piatră,
Încețoșată mintea lui e beată,
Pune poveri naivilor în “raniți”
Că nu-i ajung desenele de “graniți”.

Cât de nebun e omul fără minte,
S-a înroșit planeta, e fierbinte,
În rătăcirea-i tâmpă, diavolească
Pare că nimeni nu o să-l oprească.

Dar nu-i așa, bipedă creatură,
Ești doar un lut amestecat cu zgură
Putere-n cer, puterea pe pământ
O are numai Dumnezeul sfânt.

Când Își pornește-n oameni tăvălugul
Ară adânc în lutul lor cu plugul
Și sfarmă bolovanii împietriți
Care clocesc în inimi cuibăriți.

De-atâtea ori i-a dărâmat mândria
Când El Și-a revărsat în om mânia;
Iar omul orb orbecăie în noapte
În rătăcirea minți-i blestemate.

De-aceea Dumnezeu va lumina
Din nou pe oameni cu lumina Sa
Și strigă omul ce rămâne viu:
“Ne scoate Doamne iarăși din pustiu!”

Ați văzut vreodată cum plouă cu cer pe pământ,
cum fiecare stea plutește într-o picătură de rouă?

dacă privești mai de aproape,
către vechime,
poți vedea resturi de lumi
care se îneacă
din pricină că au devenit nefilime;

au început a fi
la ospățul din fructul oprit;

se va sfârși când va începe
ospățul nunții Mielului.

Fă Doamne să nu plouă fără nori,
Furtunile să nu își umfle vela,
Să nu se șteargă cerul de cocori,
Zidarilor să nu se surpe schela.

Să se întoarcă păsările-acasă,
Să nu mai fie cuiburi părăsite,
S-avem în fiecare zi pe masă
Îmbucătura pâinii înmulțite.

Dacă ne umpli casa cu copii
Nu îi trimite Doamne-n depărtări,
Când Te chemăm Te rog să nu-ntârzii
Croiește-ne iar drumuri pe sub mări.

Mai lasă curcubeul peste lume,
Răsfrânge iar lumină în culori,
Mai potolește mările în spume
Și toarnă-ne în inimă comori.

Atunci când vii, de nu suntem acasă
Și poarta e închisă cu zăvor
Tu Tată știi că mai trudim la coasă
Și așteptăm să vii în ajutor.

Dacă ajungem vremuri de cules
‘Naite-ngenunchem spre-a ne ruga
“Ne iartă tot păcatul mult și des
Și facă-se în toate voia Ta”

Apoi vom frânge pita mulțumiți
În taina cinei sfinte ne hrănești,
Cum să nu fim în Tine fericiți
Când Tu ne strângi la piept și ne iubești.

Mă înfioară libertatea arestată
Atunci când adevărul nu-i crezut
Dar e crezută lumea asta beată
O, Doamne, oare ce-avem de făcut?

În care intersecții ne-am debusolat?
Ce iarmaroc ne-a licitat credința?
Ce galaxii din univers s-au scuturat
Să-i cotropească omului ființa?

Mă-ntorc îndurerat spre începutul vieții
Și dau de rătăcirea lungă din pustiu
De inima de piatră mi se-agățau scaieții
Și parcă eram singur și mai era târziu.

Într-o grădină unde s-a decretat lumină,
Acolo unde toate își au un început
Aud o voce, Doamne, vocea Ta divină:
“Adame, unde ești? Adame, ce-ai făcut?

Aici sunt, Doamne, rușinat și gol…
Și nemurirea se scurgea din mine
Am balansat între potop și-ntre pârjol
Și totuși, Tată, m-ai chemat la Tine.

Drumul dragostei, în doi
-sau mai mulți-
durează o viață;
când unul cade, celălalt îl ridică,
când unul e bolnav, celălalt veghează
și se roagă
și se contopesc în aceeași durere.

Pe drumul dragostei nu cresc spini
pentru că e teritoriu de flori
care uneori plâng,
alteori suspină
alteori, sub lună nouă
se scaldă în bobul de rouă.

Drumul dragostei nu-i pietruit
nici lustruit,
trece prin văi adânci și strâmtori,
urcă pe piscuri înalte,
coboară în aceleași cascade
cu inimile topite
pe care, uneori, sângele le doare.

Drumul dragostei
nu-și abandonează niciodată
steagul biruinței și mai ales
steagul credinței
pentru că, nu-i așa,
Dumnezeu este dragoste,
și dragostea nu va pieri niciodată.

Acei ce n-au trecut de drumul pe sub mare
Au vrut să vândă cerul pe hectare
Și năpădind în târguri de nebuni
Au scormonit cu gheare în genuni.

Acei ce s-au vândut întâi pustiei
Au tras zăvorul beznei și urgiei
Și au vărsat semințele de spini
În aria plantată cu smochini.

Cei care sufletele și le vând
La porțile Sodomei stau la rând
Și turnuri babel iarăși construiesc
În timp ce viețile le putrezesc.

Tranșeele pe care și le sapă
Alunecă înspre aceeași groapă
Și-n inima din inimile vieții
Le năpădesc neghina și scaieții.

În forma amăgirilor hidoase
Ard formele de carne și de oase
Și-atunci când dau durerea să și-o strige
Se-agață de nimic și de cârlige.

Ce târg meschin, meschinării în târg
Ademenesc pe om cu-atâta sârg;
Trompetele de îngeri sună: “Gata”!
Și nevânduții strigă : “Maranata”!

Cât timp peste boltă luna e stăpâna
Poți atinge stelele cu mâna;
Soarele cât încă lumina își varsă
Nu se va ascunde într-o noapte arsă.

Cât stăm în genunchi, atât stăpânim
Când cu tot ce-avem pe toți îi iubim;
Pâinile-nmulțite pentru-nfometați
Din oameni sărmani ne-au făcut bogați.

Palmele-adunate pentru rugăciune
Pun nădejde-n oameni pentru zile bune;
Pruncii legănați pe brațe de mame
Nu plâng niciodată și nu le e foame.

Mâna ce se-ntinde dinspre om milos
Ostoiește-n noi dorul de Hristos;
Ochii ce-i petrec pe cei care pleacă
Se întorc acasă și-n lacrimi se-neacă.

Inima ce bate și pentru alt piept
Își clădește casă în om înțelept;
Veghează o strajă peste cortul meu
Prin îngeri de pază puși de Dumnezeu.

Când aerul și sângele ne dor
Prind lacrimile rădăcină de izvor
Pentru că acolo unde nu e Dumnezeu
Nu e nimic: nici tu, nici el, nici eu.

Durerile de lacrimi, durerea de durere
Se vor opri la poartă în ziua de-nviere
Căci dincolo de poartă nu-i loc de suferință
Și poarta se deschide cu cheie de credință.

Dar, poarta se închide celor rămași afară
Spre-a nu primi cetatea pecete de ocară
Căci ce are a face cetatea celor sfinți
Cu bezna amăgirii și scrâșnetul de dinți?

Va fi o judecată între pământ și cer
Când îngerul dreptății va fi un mesager,
El, șarpele cel vechi atunci va fi strivit
Și adevărul tot va fi descoperit.

Va fi atunci în univers dreptate
Și Dumnezeu va fi în totul și în toate
Vărsându-Se iubire infinită,
Mireasa pentru Mire-i pregătită.

“Ce te doare viață cel mai tare?”

“Mă doare sângele și mă dor
vântul în pustiu,
apele tulburate de ploi necurate,
frunzele care cad
înainte de-a acoperi fructe

mă dor mâinile rupte
și picioarele neîngenuncheate;
am dureri de față și dureri de spate;

mă dor cuvintele care lovesc
și oamenii care nu iubesc,
mă mai doare agitația de afară
și nesomnul din mine,
mă dor lacrimile din fiecare gară
și cupa umplută-n suspine;

mă dor
fântânile-adânci și secate
și smoala din miezul de noapte
și miezul de pâine uscat,
mă doare că omul e beat,

sufăr de singurătăți aglomerate,
de prea multă ceață și zile necoapte,
de intersecții nedirijate
și cel mai mult și mai mult
de păcate.”

“De ce nu iei leacuri de vindecare?”

“Pentru că sunt amare,
pentru că n-au pâine și sare,
pentru că rețeta e seacă
și mă îneacă
și mai ales sunt sărac de săracă”

Atunci, dragă viață,
ia Cartea vieții
și citește în tihnă:
“Veniți la Mine toți cei trudiți
și împovărați,
și Eu vă voi da odihnă!”

De ce ți-s privirile goale și mute?
citește acum mai departe,
citește și crede și du-te!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »