Suntem tot mai aproape de depărtări,
culegem roșcove odată cu turmele de porci,
suntem simbriașii plătiți
cu așteptarea dintre două simbrii.

Ne credem vii, în vreme ce
murim în fiecare zi câte puțin;
în loc de ape curate bem pelin,
ne îmbrăcăm cu dezveliri de suflete
luate cu împrumut
de la orb, de la surd, de la mut.

Arăm în piatră cu altă piatră beată,
tăcem în hărmălaia lumii
când își împarte tăciunii,
vorbim când nu ne mai aude nimeni
decât Dumnezeu.

Atunci ne cuprinde rușinea
că nu vorbeam cu El, cu Emanuel,
și, mai ales, uităm să-L ascultăm
pentru că-L uităm.

Tot mai departe de un timp pierdut,
tot mai aproape de alt timp durut,
oscilăm între omul din noi și noroi,
între lutul crăpat și uscat
și Cel ce-a murit și-a-nviat.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website