Cum să adormi uitând de toate
Pe mal de ape-nvolburate?
În zodie de om nebun
Rămâi tu drept, curat și bun?

Când izbucnesc în canonade
Guri foc-de-tun și de tornade
În care gropi, în ce tranșee
Ne mai ferim de alizee?

Pășim din vârf în vârf de munți
Când încălțați și când desculți,
Ne prăbușim pe tobogane,
Ne-ajung din urmă iatagane.

Picioarele îngenuncheate
Nu vor ajunge-mpiedicate,
Vor prinde aripi ca de îngeri
Trecând de văile de plângeri.

Dacă războaie pângăresc
În oameni suflet omenesc
Îmi pun tot cordul pe cântar
Și, Doamne, ți-l aduc în dar.

Niciunde nu-i adăpostită
O inimă ce-i obosită
Decât la Cel care mi-o cere
Să toarne-n inimi înviere.

Întâi și-ntâi să faci cu tine pace
Tu, omule , închis în carapace
Și numai mai apoi să-mparți din înmulțite pâini
Ce i-au trecut și lui Hristos prin mâini.

O altfel de-mpărțire nu se poate
Fiindcă-ar aduce amăgiri și moarte
Doar pâinea frământată-n vas de sânge
Sfințește omu’-atuncea când se frânge.

Restul e hrană pentru trup de lut,
Tânjim a sta la masă sub un scut,
Tânjim după Acela ce-o să vină
Și va ședea cu omul nou la cină.

Întâi și-ntâi să fim din cei chemați
Sădindu-ne în El spre a fi frați,
Mai frânge pâinea cum S-a frânt și El,
Mielul de jertfă, El, Emanuel.

Când îngerii din cer s-au răzvrătit
Urmând pe Lucifer în neascultare
Unda de șoc ce i-a încercuit
Legatu-i-a cu lanț de-ntunecare.

Acolo, în adâncuri abisale,
Fără putință-a fi iertați vreodată,
Li s-au zdrobit puterile-ancestrale,
Străfulgerați spre timp de judecată.

Doar pentru ei e iadul pregătit
Și iazul lui de foc și de pucioase
Pe om iubirea Lui l-a mântuit
Să nu-i ajungă focurile-n oase.

În dezrobirea lui de sub păcat
Mesia ne-a purtat povara toată
Plătind, cu sânge ne-a răscumpărat,
Pe noi, nedemnii de-o așa răsplată.

Când m-am întors din nou în timp
Și am găsit netimp pe drum
Am străbătut deșert de ghimp
Cu dune, gropi și văi de scrum.

Ici, colo, doar câte o oază
Și câte-o umbră adormită
În rest stafii, nesomn și groază
Și câte-o cruce răstignită.

Dar asta până-am dat de calea
Dinspre nimic către Damasc
Când apa vie umplea valea
Scăldându-mă să mă renasc.

Trecut-am valea umbrei morții
Și orice drum voi mai străbate,
Vă chem să Îl urmăm cu toții
Pe Cel ce duce crucea-n spate.

Cât aripa susține pasărea și zborul,
Susțin și eu și aripa și dorul;
Cât zborul se acoperă cu cer de stele
Mă învelesc și eu cu cerul de mărgele.

Cât șoaptele-nserării se leagănă în vise
Spre zorii dimineții sunt porțile deschise,
Cât ziua strecoară lumină din cer
Ni-s visele nopții un blând mesager.

În curcubeu, lumina arcuită
Hrănește omul cu înmulțiri de pită,
Între nadir, zenit și infinit
Te-am aștept, o, Doamne, și-ai venit.

Nu poți trăi pe săturate
Din viețile împrumutate
Comercianții de iluzii
Pun amăgirile-n perfuzii.

Și nici nu știi când cer ‘napoi
Lasându-ne săraci și goi
Bucăți din inimi împărțite
Între tentații și ispite.

Credințele când ni se rup
Vindem bucăți de lut din trup
Uscate, goale și crăpate
Și îmbâcsite cu păcate.

O! Cine ne va izvăvi
De-așa talcioc zi după zi?
…………………………………….
Credeam că sunt abandonat
Dar Domnul m-a răscumpărat.

M-a îmbrăcat cu altă haină
Încă la Cină Lui de taină;
M-a așezat în cap de masă:
El, Mirele și eu, Mireasă.

Ce câmp de luptă, ce incendii
Și ce imperii ne-nconjoară
Care se zbat, din rugăciuni
Să-i scoată pe creștini afară.

Cu arme contra legii scrise
Și cu o ură viscerală
Se zbat ca prorocii promise
Să nu le ceară socoteală.

Lovesc în pruncii nenăscuți
Și în familii, să destrame,
Vânează cu blestem de minți
Ca sufletele să le-nhame.

Ce e mai trist că îi urmează
Cohortele de rătăciți
Când, în genunchi, creștini se roagă:
“Iubiți, iubiți și iar iubiți!”

Dar, cine-s ei? Oricine-ar fi,
Orice-ntuneric i-ar mâna
Creștinii stau lângă Hristos
Căci s-au înscris în oastea Sa.

De n-aș iubi nu v-aș vorbi
N-aș mângâiia, nu aș zidi,
Aș lâncezi.
De n-aș iubi m-aș îneca
În vorba care nu-i a Ta,
Aș sucomba.

De n-aș vorbi m-aș consuma
‘ Nainte de a lumina
Și a umbla.
De n-aș primi iubirea-n dar
Ceea ce scriu ar fi-n zadar
Și-atât de-amar.

Dar știu și nu mă îndoiesc
Că Tu mă-nveți cum să iubesc,
Cu dar ceresc.
Cu dragoste acopăr ura
Celor ce mi-ar închide gura
Să tac Scriptura.

Dar gura mea nu o să tacă
Cuvântul Tău cât mă îmbarcă
La Tine-n barcă.
De Tine, Doamne nu mă las
Că Tu-ai făcut întâi un pas
Când eram păcătos și laș.

Pe când eram un rătăcit
La mine, Doamne, ai venit
Și harul Tău m-a mântuit.

Călcâd cu teamă crengi uscate
Și peste frunze ruginite
Parcă citim ca într-o carte
A ăstei lumi prea obosite.

Umblând prin prospături de rouă,
Sub tălpi cu ierburi crude, verzi,
Sorbim nectarul pe din două
Prin axul zilei în amiezi.

Pășim din stea în stea păziți
De căi lactee și pleiade
De trâmbița din cer treziți,
Intrăm pe poarta cu arcade.

Din loc în loc focuri aprinse
Și stâlpi de nori aprinși și ei
Topesc pustiurile-ntinse
Cu drum spre falșii dumnezei.

Și luminează ne-ncetat
Din zi în zi și an de an
Sufletul celor ce-au umblat
Pe drumul către Canaan.

Din moarte și păcat ne-a izbăvit
Neprihănirea Celuia neprihănit;
Am biruit osânda grea cu toții
Prin Cel ce-a biruit puterea morții.

Nu în pământul rece vom moșteni o casă
Și nu vom trece pragul de foc și de pucioasă
Căci vom avea în cer cetățenie
În veșnicia ce va fi să “vie”.

De-aceea-n totul totului în tot
Ne ținem drumului după chivot,
Și ținem drumul Celuia ce duce
Pe umeri tot păcatul pus pe cruce.

El, vina noastră-n ceasul înserării
O va-arunca în mările uitării,
Luându-ne în brațe ne va strânge
Sub ocrotirea rănilor cu sânge.

De moarte și păcat ne izbăvește
Căci nimeni ca și El nu ne iubește;
A sprijinit pe cruce ceru’-ntreg,
O, Doamne, mult mi-a trebuit să înțeleg.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »