Precum ostașii puși pe metereze,
Precum soldații-n șanțuri de redută,
Când vin înșelătorii să vâneze
Viața ne ajunge câmp de luptă.

Și n-avem de luptat cu inamicul
Cu puști și gloanțe, tancuri și blindate
Când el va folosi tot șiretlicul
Să-și pună steag în inimi înșelate.

Ademenind cu oști de propagandă,
Îl va momi cu chiciuri poleite
Pe om să îi aducă drept ofrandă
Și inimă și suflet, rătăcite.

Nu-i nicio-mpotrivire în putere
Să lupte singură, să biruiască,
Cât timp, ea, în smerenie, nu cere
Și ajutor și milă prin pronia cerească.

Și-ntotdeauna vine-n ajutor
Plătind cu sânge toată neputința
Prin Miel de jertfă, răscumpărător
Spre-a răsplăti nădejdea și credința.

Ademenind cu roșcove uscate
Stăpânii turmelor de porci sălbatici
Revoltă sufletele ne-mpăcate
Spre a ajunge oamenii ostatici.

Ademenesc cu bogății deșarte
Stăpânii ce nimicu-l stăpânesc
Lăcătuind închizători de moarte
În hăurile care îi topesc.

Ademenesc cu șerpi încolăciți
Pe glezna pomilor sădiți în Rai
Adamii care iarăși stau lipiți
De spini și pălămidă și de scai.

Ademenesc cu ciob de tinichele
Și cu inele false, poleite,
Înstrăinații lumilor rebele
Duc în ispite suflete rănite.

Ademenesc înșelătorii iară
Și se preschimbă-n îngeri de lumină,
Dar va veni Hristos a doua oară,
Grăbește, Doamne, ziua Ta să vină!

Când luminătorul cerului se ascunde
e noapte;
dar ce întuneric e când tu te ascunzi
de Cel ce a făcut lumina.

Câtă vreme avem solzi pe ochi
e noapte;
cât timp ne însoțim cu lumea în rătăcirea ei
e întuneric;

Dacă au cântat cocoșii în zori
și nu ne trezim
suntem în beznă,
dacă nu ne hrănim cu adevărul din Adevăr,
orbecăim.

Când spunem că vedem însă nu iubim
suntem orbi;
iar dacă suntem orbi și nu Îl căutăm pe Vindecător
suntem nebuni.

Și eu am fost orb și acuma văd;
și eu am rătăcit în întuneric dar sunt vindecat;
și pentru mine au cântat cocoșii în noaptea învierii
și am văzut,
da, am văzut mormântul gol.

Împărțind înmulțirea de pâini,
în același timp, sămânța a întrat în ogor,
a încolțit, a crescut și s-a copt;

chiar dacă morarii dormeau,
morile măcinau
și aluatul era frământat și dospit în același timp;

cuptoarele de pite, contemporane cu ogorul
și cu sămânța,
erau aprinse în același timp
iar pâinile, gata coapte, au fost înmulțite
și împărțite mulțimilor flămânde

s-au săturat pentru că erau acolo
unde se împărțea și rostea adevărul
și au strâns douăsprezece coșuri cu firmituri
care erau ogor și semințe, și spic și făină
și morar și cuptor
și miez de pâine venită din cer,
în același timp.

Cât de adânc a coborât Hristos
În omul ticălos și păcătos!
Până în fundul gropii de pieire
Să-i pună scări de cruce-n izbăvire.

În ce cuptor încins nu a întrat
Să curețe cuptoare de păcat!
Iar după om rebel și rătăcit
A coborât în pântece de chit.

Furtunile când răscoleau ispite
A pus tăcere-n valuri răzvrătite
Iar Lazărilor morți și îngropați
Le-a poruncit să fie înviați.

Spre a-l hrăni din pâinile-nmulțite
L-a pus pe om pe ape întărite
Și spre-a ajunge omul tot curat
Picioarele-n lighean i le-a spălat.

Păcatele din lume, fără număr,
Le-a pus pe crucea ce-o purta pe umăr;
El a urcat așa pe scara întristării
Și a-necat păcatul în mările uitării.

De dragul Lui de mine, de tine și de El
S-a dat de jertfă crucii, Isus Emanuel
Și eu și tu și el atunci ne-am rușinat
Dar s-a atins de noi și noi am înviat.

Nu, inimile nu sunt de vânzare
Căci aparțin Acelui ce le-a dat
Ce vânzător nebun să ia parale
Vânzându-se ca Iuda-spânzurat?

Iar mintea noastră dacă nu-i schimbată
Și nu-și hrănește gândul din Cuvânt
Va rătăci în lumea blestemată,
Deșertăciune, goană după vânt.

Prea multele abandonări de trup
În iarmarocul poftelor deșarte
Sub mercantile trocuri se tot rup
Străfulgerate de neant și moarte.

Și ochii care nu fac legământ
De-a se spăla de solzii de orbire
Vor adormi pe buză de mormânt
Și nu se vor trezi în nemurire.

Urechile ce nu voiesc s-audă
De taina învierii lui Isus
Vor auzi sentința dureros de crudă:
“De ce nu ați crezut atunci când vi s-a spus?!”

Piciorele, nicicând îngenuncheate
În fața-Celuia îngenuncheat sub cruce
Se-afundă în mocirla de păcate
Și nu mai au niciunde a se duce.

Iar mâinile nicicând împreunate
Crescute din impuls de răzvrătire
Nu s-au spălat în sânge de păcate
Și se mai țin de spini de prăbușire.

Nu! Inimile nu ni-s de vânzare;
Și ducă-se toți hoții în pustie;
Să stăm cu toți creștinii în picioare:
Îți dăm, o Doamne, inima doar Ți-e.

Culcându-ne pe pat de rugăciuni
Visăm cu cer, visăm cu infiint
Și se topesc zăbrele de minciuni
Și pare că Hristos a revenit.

Când adormim pe brațele de pace
Și-n liniștea cu rădăcini în vise
În veșnicii prind pomii a se coace
Și porțile în cer ne sunt deschise.

Când ne trezim a doua zi în zori
Și respirăm ozonul dimineții
O, n-am cuvinte ori de câte ori
Să-I mulțumesc Stăpânului vieții.

Tânjesc vibrând să îmi arate slava
Căci, însetat, nimic nu-s fără El,
Privesc spre cer și parcă-L văd pe Ava,
Și-atunci la sân mă ia Emanuel.

Nu ghimpii spinilor rănesc
Ci oamenii ce-i împletesc
Să îi așeze drept coroană
Pe fruntea Lui de Tată-Mamă.

Nu au piroanele vreo vină
De-aceea fierul nu suspină
Ci toată vina este-a mea
Căci le-am bătut în palmaTa.

Nu sulița că-i ascuțită
E cea căzută în ispită
Și nici soldatul prins la oaste
Ci eu căci Ți-am înfipto-n coaste.

Acum, că-i toată vina mea
Să faci cu mine ce vei vrea!…
Cum, Doamne, nici măcar mă cerți?

Te-am răstignit și Tu mă ierți?
Mi-e așa rușine și, plângând,
Mă plec cu fruntea la pământ
Mă prăbușeam în fund de hău
Dar m-ai făcut copilul Tău.

De ce ți-e pumnul strâns?
ascunzi ceva?
ori gata-i să lovească?
sau, pentru cel smerit și plâns,
aduci o mângâiere-n mâna ta
din pronie cerească?

De ce ți-s mâinile împreunate?
ți-au fost încătușate,
ori poate copleșit te frângi
durerea lumii să o plângi
că-i plină de păcate?

Și în genunchi de ce te pui?
și-n fața cui?
căror din duhuri te supui
atunci când inima-ți descui?

Cât cerul încă e deschis
mă-nchin în duh și adevăr
și îngerii în Paradis
mă-nvață cum de trup de lut
să mă dezbăr.

Iar inima cui o predai s-ajungi în rai?
o ții în lut pentru o vreme,
în custodie;

Acel ce inima ți-a vrut
întinde peste tine scut
și îți șoptește: ” Îndrăznește,
dă-Mi-o Mie!”

Știți că fără lacrimi ochiul s-ar usca,
Inima nu ar avea cu ce se îmbrăca?
Știți că fără lacrimi nu este pocăință
Decât trudă, sudoare și vânt de suferință?

Fără de lacrimi plânsul ar fi o înscenare,
Fantomă de olog ce cumpără picioare;
Iar cerul nu ar plânge și ar uita de ploi
Iar jertfa de sub sânge ar fi uitat de noi.

Fără de lacrimi dorul s-ar îmbrăca-n uitare
Și inima ar bate în piept de depărtare;
Pe drumuri lunecoase am luneca-n ispite,
Cărările s-ar pierde în ghemuri încâlcite.

Fără de lacrimi cântul ar răguși a strigăt,
În cuibul de sub pene ar bântui cu crivăț;
În mările sărate doar sare ar rămâne
Iar pâinea s-ar zbârci sub frământări păgâne.

Fără de lacrimi vântul cuprins de uragane
A nituit în lume poveri de sub ciocane
Și adunarea păcii în inimi n-ar “încape”
De n-ar veni la noi Hristos, umblând pe ape.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »