Aceia care se cred stăpâni peste oameni,

dacă ar putea, ar felia până și aerul

și l-ar impozita, pentru că, nu-așa,

tu respiri, omule.

Ar pune impozit pe ploi și, inventariind,

ar pune impozit pe lacrimi

și pe anii pe care tu, omule, ți-i numeri

mestecând lacrimile.

Niciodată nu vor putea pune impozit pe lumină

și nici pe suflet

pentru că ni le-a dat Dumnezeu

și numai Lui îi aparțin.

Aceia care se cred a fi stăpâni peste oameni

ajung a fi sclavii propriei lor robii

pentru că Stăpân este doar

unul singur, Dumnezeu.

Zadarnic este a ne zbate

pentru a obține totul

și la sfârșit să te alegi

cu mai puțin decât nimic.

Dacă Îl vom avea pe Dumnezeu

-care este totul-

atunci nimicul din viețile noastre

va fi inundat

de comoara și sensul existenței

care nu vor mai avea sfârșit.

Râvnim după veșnicie

și pentru asta vom cheltui

doar un crâmpei de vremelnicia noastră;

infinit a cheltuit Fiul lui Dumnezeu

plătind cu viața Lui

pentru toate viețile noastre.

Nu vom risipi plata cu sânge

numai dacă suntem nebuni;

putem fi toți înțelepți,

fii ai luminii, și frați cu lumina lumii

care a biruit întunericul.

Mi-e dor de izvoare cu apele vii,

Când ele țâșnesc din coapsă de stâncă,

Mi-e foame de mana culeasă-n pustii,

De drum pe sub marea adâncă.

Mi-e dor de un Moise și rugul aprins,

De legea săpată în table de piatră

Mi-e dor de chivotul de îngeri atins

Trecând Iordanul când fiarele latră.

Ajungă Iona la porți de Ninive

Iar chitul flămând să nu-l mai înghită

Corăbii pierdute pe mări, în derive,

S-ajungă la mare-mblânzită.

Mi-e dor să văd șchiopii că umblă,

Pe surd să îl știu că aude,

În stâlpul de nor fie umbră,

Iar roua sărute cu buzele-i ude.

Tânjesc după mersul pe mări întărite

Și după năvodul cu pește prea plin

Tânjesc să împart din coșuri cu pite

Iar mana din cer, paharul cu vin.

Tânjesc după pești și pâini înmulțite

Când gloata de oameni e iarăși flămândă,

Să tacă furtuna de mări răzvrătite,

Să tremure demoni sub umbre la pândă.

Împart vindecări din predici pe munte

Și vin în carafe la nunta din Cana

Aș vrea curcubeul să facă o punte,

Păstori, cât și îngeri, să cânte osana.

Las ușa deschisă odăii de sus

Căci vinul și pâinea-s pe masă;

La cina de taină se-așează Isus

Și-Și cheamă copii acasă.

Eu urc Dolorosa pe trepte-asudate,

Miroase a bici și coroană de spini;

Tâlhari osândiți duc crucea în spate

Iar crucile noastre le poart-un străin.

Sub lespezi, morminte îngroape doar moarte,

Satana e prins și-n lanțuri legat

Iar piatra pieirii s-a dat la o parte

Și oamenii cântă: “Hristos a-nviat”!

Se frământă oceanele și mările

și corăbiile își descălță velele

și le împăturesc precum țăranii obielele.

Se frământă norii și cerul

înfiorând în măruntaie eterul

și trag în potopuri cu fulgere

cum ar trage mulgătorii de ugere.

În albii de râuri se nasc frământări

iar pietrele-aprind lumânări

să afle izvorul vărsarea

când tot mai departe e marea.

Ce mari frământări își clatină vântul

schimbându-și în scorburi veșmântul

când piaptăn cu dinții de nuri

și-l trece prin păr de păduri.

Deșerturi, în zbaterea lumii învinse

adună în dune nisipuri încinse;

frământă pământul vârtej de tornade

căci inima lumii încinse îl arde.

Dar cel mai puternic frâmântă păcatul

înaltul și-adâncul, lungimea și latul;

de-aceea furtuna se stinge-n iubire,

în duh de blândețe și duh de smerire

De-aceea, prin sânge și jertfă de Miel,

în inimi curate furtunile pier,

și-atunci infinitul cu cerul senin

va pune pe masă și pâine și vin.

Cerul este populat:

acolo își au norii casele,

acolo locuiesc ploile și zăpezile

vizitate până la întrare de păsări călătoare.

E multă mișcare acolo

și multe umblete

căci se aud deseori tunete

și de acolo pornesc fulgere

racordând pământul la scurgere.

Populații de stele, în cer, se adună

să vadă răsăritul de soare

și apusul de lună,

apoi, peste zi se ascund

într-un infinit rotund de rotund.

Și nu se mai văd,

cum nu se văd îngerii

nici duhurile slujitoare

Celui care ține pământul în picioare.

A fost curățit cerul de îngeri căzuți

dar pune sub lacăt pe surzi și pe muți

ce vând pe arginți rugăciuni

în târguri și bâlciuri de deșărtăciuni.

Cerul este locuit de oameni

de dincolo de timpuri,

de dincolo de vremi;

să nu te temi și să nu te îndoiești:

și tu, omule ai cetățenii cerești;

Nu tremura!

Nu ești un cerșetor la poarta sa.

Porți chip de Dumnezeu

și-n cer ai un locaș

căci lui Hristos Isus Îi ești urmaș;

ai dobândit pe veci viața vie

și moștenești cu El a Lui împărăție.

Nu-i timp să fie timp de alte timpuri;

prea le-am risipit pe cele care au fost,

prea le-am ars pe rug când au vorbit,

am fost închizitoirii legiferați

de propriile noastre legi nedrepte.

La ce să ne așteptăm?

am ajuns atât de jos încât

mai jos nu poate fi decât iadul;

cei vinovați să-i închidă porțile,

cu ei înlăuntru.

Dacă se trage linie pe sub lume

și nimeni nu Îl are în el pe Hristos

suma ei este nulă.

Dacă fiecare om este în Hristos

suma adunării lor atinge infinitul

și umple universul.

Fără jertfa Domnului Isus

suntem doar oameni în termen redus;

cât de mare este acest adevăr?

cum e universul întreg față de firul de păr.

Fără întrupare și fără înviere

toți oamenii sunt făpturi efemere;

aleg să mă-ntorc de unde-am venit,

Edenul m-așteaptă căci sunt mântuit.

E loc pentru toți iar poarta-i deschisă,

ne smulge Hristos din apocalipsă;

prea plină e lumea de lume,

în cartea din cer se scrie cu nume.

În piața gândurilor se vând și se cumpără,

cel mai mult, pornirile de războaie

și ură și dispreț și urmașii lor.

Se dărâmă gardurile de pace,

se rup lanțurile inimilor

alăturate tâmplă lângă tâmplă.

Se zornăie arginți și se fac trocuri cu popoare;

la tarabe închiriate pentru păcate

cântăresc amăgiri anticariști și proroci mincinoși.

În insula Patmos se împletește biciul

pentru vânzătorii de deșărtăciuni

căci au prefăcut casa o peșteră de tâlhari.

Cad solzii de pe ochi, și Saul din Tars

schimbă drumul prigonirilor

cu Cale, Adevărul și Viața.

Iată ce a făcut

râvna lui Dumnezeu pentru oameni.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »