România de dincolo de România plânge.
Cum de nu o auzim?
Plânge de dor de trupul ei frumos și sănătos,
Plânge după rădăcinile rămase acasă,
Plânge cu fața în pumni și cu inima arsă.

Din toate punctele cardinale cântă a jale
Cu tulnice și chimvale; așa frântă,
Țara mea încă mai plânge și cântă;
Mai trăiește, rănită și robită
Așa , părăsită, are tăria de-a fi România.

Țară de aproape, țară din depărtare,
Țară cu mai multe hotare,
Ia-ți liber azi că e sărbătoare,
Ia-ți libertatea și demnitatea înapoi
Și scrie-ți calendarul cu nume de eroi!

Dacă tânjește viața să urce pe munte,
e semn că vrea să respire aer curat
mai aproape de nori, mai aproape de stele,
că vrea să se spele în ape curate,
neinundate de lume mâloasă
și lume păcătoasă.

Atunci se destupă izvoarele
și se trag zăvoarele peste moarte;
este dată piatra la o parte:
din cer, o solie arată mormântul
din care învie Acel ce pământul
îl varsă în steaguri cu flamura arsă.

S-a dus habitatul cel tern,
pășim pe tărâmul etern;
cohorte de oameni, în haine de in,
din văi de-ntuneric tot vin , și iar vin;
o poartă se dă la o parte:
începe viața cea fără de moarte.

Un fulger zimțat
a fost inundat
cu ploi descusute din sac;

dacă va face contestație
se va judeca în ultima instanță
de constelație;

sunt martori ce vin să susțină
că fulgerul scrie
cu arc de lumină

mai pun mărturie sacagii
că nu au vărsat
din apa urgiei

rămâne sentința în pronunțare:
“fulgerul s-a jucat
cu o rază de soare”.

Fulgii de nea nu-s altceva
decât stele îmbrăcate în alb,
pentru întâlnirea cu anotimpul purității,
în regatul de taină al clipei,
și ale căror inimi colindă
la geamul eternității.

Dacă am avea în loc de picioare, rădăcini,
Nu ne-am altoi în butuci străini
Ci am găzdui, mai mult, printre ramuri,
Colinde de prunci la frunze de geamuri.

Am sădi în pământ românesc
Păduri și livezi care cresc
Sprijinind neamului ăstuia orizontul,
Căci, Doamne-i cutremur și rupe-se frontul.

Și tremură carnea și sufletu-n noi
Că vin viituri și hoarde, puhoi,
Și vin legiuni cu lege proscrisă
Din funduri de iaduri trimisă.

Chem neamul să stea în picioare,
Să are la granița țării răzoare,
Să-și pună din nou grănicer
Pe Cel ce iubește și vine din cer.

Sculptând în vânturi migratoare
Vele ce-acoperă vapoare,
Stârnim în daltă de furtună
Mirări din piatra de pe lună.

Cioplind în fulgere săgeți
Să scrie cerul pe pereți,
Se dau toți norii la o parte
Căci ploile citesc din carte.

Torcând fuioare de comete
Turnăm în galaxii planete
Care visează să respire
Buchet la nunți ce-așteaptă Mire.

Fiindcă viețile ni-s scurte
Ieșim pe prispa lor, și-n curte,
Închidem uși de lut, ridate,
Mutându-ne-n eternitate.

Și tu și eu și el și noi
Toți cei ce-au nume-n ceruri noi
Scrise de mâna lui Mesia
Să moștenească veșnicia.

Plantând zile în vieți prea scurte
Închidem ierni în cort de iurte;
Peste mizerii lungim covoare
Dar nu ieșim din închisoare.

Din codrii falnici smulgem copaci
Și-i osândim tot pe săraci;
Turnăm prin crater de vulcan
Ocean golit în alt ocean.

Călcăm pe inimi printre artere
Îmbrățișând aripi aptere;
În legiuni și în cohorte
Ieșim din inimi după aorte.

Îngenunchind lângă Calvar
Vărsăm paharul cu amar;
Ne ridicăm slăvind pe Ava
Apoi ne înconjoară slava.

Plantând zile în vieți prea scurte
Închidem ierni în cort de iurte;
Peste mizerii lungim covoare
Dar nu ieșim din închisoare.

Din codrii falnici smulgem copaci
Și-i osândim tot pe săraci;
Turnăm prin crater de vulcan
Ocean golit în alt ocean.

Călcăm pe inimi printre artere
Îmbrățișând aripi aptere;
În legiuni și în cohorte
Ieșim din inimi după aorte.

Îngenunchind lângă Calvar
Vărsăm paharul cu amar;
Ne ridicăm slăvind pe Ava
Apoi ne înconjoară slava.

Ce surd sunt eu, ce surd ești tu, ce surd e el
Când n-auzim că va veni Emanuel,
Căci va suna cu trâmbița din cer, trezire,
Să ne-mbrăcăm în haine albe pentru Mire.

Dacă dormim în aburii acestei vieți
Și ne-nvelim cu varul din pereți
Cum vom goli țărânele-nfundate
De viitura lumii cu păcate?

Cum vom urca pe scara mântuirii
Fără-a purta pecețile iubirii
Când toate-n lume-s vise trecătoare
Între deșărtăciune și eliberare?

Ce-i viața?
Un continuu proces de “murire”
la capătul căruia Dumnezeu
ne schimbă trupul acesta de țărână
cu celălalt, de slavă,
nesupus putrezirii,
în Împărăția eternă a iubirii Lui.

Și totuși,
în această scurtă paranteză
ne îmbrățișează cu dragostea Lui
luându-ne moartea
în schimbul vieții veșnice.

Învrăjbind norii,
acoperind soarele și luna,
vântul stârnește furtuna.

Învrăjbind oameni,
târându-i în gropi cu noroi,
ura stârnește război.

Învrăjbind stele
în locuri înalte din cer
căzut-a-n Șeol Lucifer.

Învrăjbind inimi,
una cu alta-mpotrivă,
lumea plutește-n derivă.

Învrăjbind carnea
cu pofte carnal de carnale,
în oameni se sapă canale.

Învrăjbind viața,
cu spini și capcane în ea,
alegem povara cea grea.

Învrăjbind minți
cu legi împotrivă de Lege
dau duhuri pe oameni să-i lege.

Zdrobind învrăjbirea
și moartea ce vrea să ne-apuce
Hristos ne învie la cruce.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »