Întrebând firul de iarbă
ce poartă în raniță,
mi-a spus că duce clorofilă
și numărătoarea vremurilor,
filă cu filă.

Stârnindu-și tunetele să vorbească,
norii și-au scuturat ploile,
arătâd către firul de iarbă
care da să fiarbă
și care, împingând vranița,
își golea de clorofilă ranița.

Pornit să îndoaie curcubeul
întunericul a fost prins la furat
și aruncat în golul cel mai gol din Șeol.

Cel care se atinge de lumină
se pocăiește și stă la cină
cu Cel ce iubește,
el spune taine, ca un ecou,
despre Fiul Omului și nașterea din nou.

Dacă cerul s-ar scutura ziua de stele
nu cumva am călca peste ele
neștiind că sunt mărgăritare rare?

Nu ne-ar arde tălpile picioarelor strivindu-le
și razele atâtor sori împrăștiați
nu ne-ar orbi?
am ști mai apoi a vorbi?

Dar mai ales ce am putea răspunde?
căci dacă ne-am ascunde
am da de Adam și însoțitoarea lui,
fiecare, pe rând, tremurând,
ca niște furi,
că au călcat porunca” Să nu furi”.

Să nu furi din păduri copaci sau muri
nici frunze scuturate, nici ramuri încordate;
să nu furi rădăcini, nici păsări, și nici vânt,
să nu furi aer, ploaie, nici umbră, nici pământ.

Să-i întocmești poeme din foșnete de frunze,
înmugurirea lor să o săruți pe buze;
fă-ți patul în păduri cu porțile deschise,
întinde-ți așternutul în palma ei de vise.

Ascultă-i în balade și șoapta și suspinul,
viseaz-o-mperecheată cu cerul și cu crinul;
îi toarnă în pocale răcoare și ozon;
pădure, ești regină și rege cu blazon.

Pământ încălțat cu păduri
Respiri ozonat de arsuri,
Te speli la izvor de cascade,
Hrănești din țărână mulțimi de noroade.

Și totuși, nebuni din cei ce-i hrănești
Îți tulbură iazul de pace și pești,
Împlântă securi și pumnale
În coastele șalelor tale.

Izvoarele reci le-astupă cu lavă,
Îți toarnă-n mâncare otravă,
Îți sfâșie hainele toate,
Te-mbracă în zdrențe furate.

Desculț, te silesc să umbli pe jar,
Șiroaie de lacrimi îți curg în pahar,
Apoi te grăbesc să le bei
Căci lupii dau iama în turme de miei.

Strivesc în covoare de flori
Miresme și mii de culori,
Nu-i judeci, îi judecă Sfântul
Căci sunt mai pământ ca pământul.

Pământ și pământă, albaștri,
Nu vin să vă mângâie aștri;
Sub zodii de inel de curcubeu,
Ne ține împreună Dumnezeu.

Un vânt răsucește-n tornadă,
Burghiu, ca o haită de pradă
Sar șpanuri din resturi de sori
Când trenuri ciocnescu-se-n nori.

Furtuna își deapănă mitul,
E semn că începe sfârșitul,
Sfârșitul de timp, sfârșitul de lume,
Oceanul e plin de valuri și spume.

Iar lumea e oarbă și plină de ea,
Oloagă, mahmură și grea;
Nadirul atinge zenitul,
Câți oare din noi mai prind asfințitul?

Atunci când înfloresc
primii fulgi de nea
e semn că primăvara
iernii e aproape.

Când am ales să zbor
mi-am apropiat aripile
să nu scutur cumva stelele
peste bobii de rouă
care încă se odihneau
în pletele firelor de iarbă

Cerul își trage perdelele înmuiate
în culori pastelate
și s-a dus la culcare
cu apusul de soare.

Sub steaguri de vânt cu flamuri în zeghe
se aprind luminițe de veghe;
în palme de fulgi se aprind
fiori din concert de colind.

Dacă viața este scurtă,
atunci durerea care este în ea
de ce e atât de lungă?

Dacă îmi răspunde ecoul
e semn că și cuvântul
a ajuns la margini
și se întoarce, retoric,
în el însuși.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »