Încătușată,
dreptatea a fost adusă
în fața judecătorilor nedrepți
și înfierată că umblă dezbrăcată.

I s-a adus drept cap de acuzare
că nici măcar nu are apărare;
și a mai fost condamnată
că nu are nici mamă nici tată
și că drumurile ei, între două puncte,
uneori despart ape,
aleori străpung munte.

Dreptatea,
nici măcar nu s-a apărat,
nici măcar nu s-a îmbrăcat;
întreaga ei splendoare
e goliciunea-i nudă;
cine are urechi de auzit,
să audă!

Ce păsări de pradă
Dau iama-n ogradă
Stârnind viscoliri de zăpadă.

Cu aripi rebele
Ștreg nori de pe stele
Căzându-i în mori de măsele.

Mai iute ca gândul
Alunecă vântul
Să strecure frunzelor rândul.

Apoi le trântește,
Cu coadă de pește,
În zloata prin care mugește.

Rămâne-n picioare
O rază de soare
Ce nu a ajuns la-nchisoare.

Străpunge-ntuneric,
Oricât de coleric,
Oricât i-ar fi duhul de sferic.

Când crapă-se zorii,
În stoluri, cocorii
Opresc uraganul vâltorii.

Și plouă cu pace
Pe cuie și ace,
Hristos a venit să ne-mpace

Prin sângele Lui
Prelins de sub cui
Să ierte păcatul oricui.

Oricui se trezește
Și se pocăiește,
Oricui a iertat și iubește.

Oare cum arată ploaia când plânge?
Spre a pricepe,
ar trebui să fii mai întâi nor
părăsit de miresele tale
în ziua nunții lor cu cor de petale.

ar trebui să fii streașină
între nor și ogor.
și rădăcină înspre tulpină;
ar trebui să fii transpirația rece
din fulgul ce trece
și abur fierbinte
între prunc și părinte.

Pentru a vedea lacrima din ochii ploilor
ar trebui să fim însăși ploia, însetată,
transpirată după izvoare cu răni la picioare
și, mai ales,
ar trebui să privim către cer mai des.

Când ochii ploilor au început să vadă,
lacrimile lor erau o cascadă.

Într-o discuție perfect simetrică,
între cerc și pătrat,
două figuri geometrice,
cercul a acceptat
să fie locuit de pătrat.

I s-a pus pătratului în vedere
că în acea încăpere a cercului
poate să respire, dar nu are ieșire
din perimetrul rotundului lui.

Toate frumoase și bune, s-ar putea spune,
numai că, de câte ori pătratul se mișca,
pe gazda lui, cercul, o rănea
și, cum nu aveau contract de toleranță
au ajuns în instanță.

Judecător înțelept era unghiul cel drept;
el nu face abuz precum unghiul obtuz
și nici nu-i ispitit
precum cel ascuțit.

Au depus mărturie:
linii curbe, o mie,
linii scurte și drepte
au consemn să aștepte.

Dreptunghiuri și romburi
cârcoteau sub gonguri;
judecata din plan, printre ecuații,
s-a mutat cu sentința în spații.

A ieșit din juguri
și-a trecut de cuburi,
nechircită-n zvonuri
renunță la conuri

Pe poteci aride
stoarce piramide,
dezbracă de pizme
cilindri și prisme.

S-a dat o sentință de grație:
“Cercul are nevoie de respirație;”
mai mult, “are nevoie de atmosferă:
se va muta definitiv într-o sferă.

Am poruncit ochilor să privească
și ei au plâns,
am poruncit gurii să vorbească
și a tăcut;

Mâinilor le-am poruncit să adune
și s-au împreunat a rugăciune,
am poruncit picioarelor să alerge
și au îngenuncheat.

Inima am lăsat-o în libertate
dar ea mă număra pe dinăuntru;
am crezut că și sufletului pot să-i poruncesc
dar nu era al meu…
ce bine că-s doar vasul,
stăpân e Dumnezeu.

Am poruncit gândurilor să construiască ferestre
în cerul senin
și de atunci, împreună, cu aripi celeste,
construim.

Victoriile au gustul înfrângerii
când calcă pe demnități,
când se cațără pe cei de jos
spre a se înălța,
când egoismul le împresoară cu zăbrele,
cu mândrie și trufie.

Victoria are gust amar
și e spartă,
când, arogantă,
ia formă de iluzie deșartă.

Ce preț au victoriile
pentru cei ce, dobândindu-le, ajung robiți de ele?

Ce rost au victoriile învinse
și cele ambalate în himere,
când înlăuntrul lor rod carii de cădere?

Victoriile care nu cunosc mila,
au gustul înfrângerii;
nu au putere de a-nghesui oameni , cu sila,
în ungherul constrângerii.

Un vânt și o “vântă”,
pe-o ramură strâmtă,
dansează cu fluturi ce cântă.

În plapumi de nori
fac cuiburi condori
cu pene și paie de zori.

Sub cer înstelat
ies flori la arat
în suflet cu pieptul curat.

Pe buze de rouă
începe și plouă
cu lacrimi crăpate în două.

Stau duhuri la pândă
sub poarta arzândă
ni-i inima vieți flămândă.

Topește-se ceață,
e iar dimineață,
se naște iar viața din viață.

Din humă să faci diamant
E peste puteri omenești,
Dar, îngeri cu aripi desant,
Ne scaldă cu duhuri cerești.

E peste puteri a muta
Un munte, în el așezat;
Putere, poruncă va da
Doar ruga din suflet curat.

Să-ntorci Iordanul ‘napoi
Când trece poporul pe jos
E peste puterea din noi,
Dar stă în puteri lui Hristos.

Schimbarea de apă în vin,
Schimbarea de ape în sânge,
E semn de putere divin
Când teama în oameni se frânge.

Porunca trimisă spre marea
Cu inimi și val răzvrătite,
Aduce în oameni iertarea
Și pacea-nmulțirii de pite.

Călcarea pe ape adânci,
Când barca-i purtată în larg,
E semn că doar case, pe stânci,
Au cerul, deasupra, catarg.

Să cerni printre site stricate
Un cer înstelat și senin ,
E goană de vânt, în păcate,
Nu frângere-n trupul divin.

Să semeni în trupuri de lut
Sămânță deja putrezită
Aduce a suflet pierdut
În smârcuri de spini și ispită.

Puterea nu stă în puteri
De brațe ce fi-vor țărână;
Ridice-se om, din căderi,
Și fie-i credința stăpână!

Am fost cumpărați cu dureri,
Pe-o cruce, din lumea pierdută,
Am dat de pe suflet poveri,
Ce-apasă o viață prea scurtă.

Cu mâini răstignite pe lemn,
El vindecă gleznele mele,
Iar eu, păcătosul , nedemn,
Sunt lacrimă-n plânsul de stele.

Sunt praful pe-o cumpănă, iată,
Ce-apasă și el pironul în mâini;
O! Iazul de foc mă așteaptă
Și duhuri în haită de câini.

Dar nu e așa. Îndurarea
Mă scoate pe mine curat;
Din inima mea El ia apăsarea
Să fie doar El judecat.

Mă-neacă si plâns și rușine
Când ceru-mi deschide o poartă;
Se-apleacă Hristos peste mine,
Mă strânge la piept și mă iartă.

« Postari mai noi