La început
Dumnezeu a făcut cerurile și pământul,
la sfârșitul veacului
El face ceruri noi și pământ nou.

A dat poruncă să fie lumină
și a fost,
iar Mielul de jertfă
a ajuns Lumina lumii.

A înconjurat pământul
cu soare și lună,
dar în veacul ce va fi să fie
lumina Lui va fi deajuns.

A sfârșit creația în a șasea zi,
care s-a maculat de păcat,
a doua creație o va sfinți
pentru că a iertat.

Omul a fost așezat în Eden, lângă râu,
dar a ajuns rătăcit în pustie,
omul va ajunge lângă râul cu apa vie
din mijlocul pieții cetății
coborâte din cer.

Da, omul a luat din pomul interzis și a murit;
celui ce va birui,
Hristos îi va da să mănânce din pomul vieții.

Prima nuntă a fost pe pământ
a singurului om cu singura femeie,
ultima nuntă va fi să fie în cer,
a singurului Miel, cu singura Biserică, din El.

Cândva, șarpele a amăgit și a biruit,
dar, șarpele cel mare va fi osândit,
va fi nimicit, va fi legat,
cu oștirea lui la un loc,
va fi aruncat în iazul de foc.

A fost și omul alungat
din locul sfânt și binecuvântat,
a fost străin, a fost damnat și peregrin,
dar harul, numai harul l-a salvat
prin crucea care l-a chemat
a fi creștin.

Venirea Lui a fost profețită
și s-a împlinit cuvânt cu cuvânt;
S-a înălțat la cer dar a promis
-și îndoială nu-i-
că vine o zi când se va întoarce,
precum e scris,
să ne deschidă cerul cu rănile Lui.

Poezia nu se scrie.
Poezia te scrie pe interior
și atunci când ești plin de ea
dă pe dinafară,
în forma de lacrimă.

Poezia nu se umple cu cuvinte.
Poezia își alege cuvintele
ca la un examen
după care se închide catalogul.

Poezia nu are vremea ei.
Poezia face vremurile să tremure
și ramurile să înverzească
în mijlocul iernilor albe.

Poezia nu e o joacă de copil.
Poezia e însăși copilul
și inima lui pură
care vorbesc și se ascultă
în aceeași clepsidră de timp.

Poezia e singurul spectator
la care vin toți actorii
să îl aplaude.

Poezia nu plânge niciodată.
Poezia șterge lacrimile
spre a face loc celorlalte,
care s-au așezat tremurând la rând.

Poezia nu e poezie fără ea.
La capătul ei rămâne omul,
acea țărână gânditoare
de care Dumnezeu s-a îndurat
numindu-l poet.

Pe cerul cu stele și pite
Se nasc și luceferi ispite,
Cu inimi de piatră și fier
Sub bolte rămase în ger.

Lumina lor rece și groasă
E ca si o lamă de coasă
Iar lăncile lor ascuțite
Țintesc în cărări rătăcite.

Luceferi, cu stele în frunte,
Își plecă genunchii pe munte,
Să mângâie omul ce plânge amar
La crucea de lemn înfiptă-n Calvar.

Dar, printre sughițuri întruna,
Ascultă și tace furtuna;
Lumina venită din Carte
Adâncuri de ape desparte.

Se face în cer o cale lactee,
Pământul topește o lume atee;
Luceferi și stele și om din cavou
Se nasc, la poruncă, din nou.

La porțile inimii mele
începe culesul de stele,
veniți cu desagi de nuiele!

Pe cele arzânde sub aripi plăpânde
le scoateți din groapa de pânde,
le puneți în coșuri flămânde.

Pe cele căzute pe jos,
cu miezul de sâmbure ros,
lăsațile-n huma întoarsă pe dos.

Lumina, în ele, a prins să pălească,
bătrâne-n păcate, să tot bătrânească,
iar inima rece mai mult să-și răcească.

Culegeți doar stele fierbinți!
cu frați și surori , cu prunci și părinți,
din cer aplecat de îngerii sfinți.

Pe cele cu inimi de piatră
le scoateți din pragul de poartă,
vărsațile-n ghena deșartă.

Pe cele necoapte, din ramuri de noapte,
turnați-le-n ramuri de lapte
prin calea chemării de șoapte.

O trâmbiță sună repaus:
sunt stelele toate în staul;
din cer se coboară cetatea de aur

La colțuri de stradă
Miros de zăpadă
Stă la semafoare
De raze de soare.

Cu norii în spate
Vânturi răsculate
Se șterg pe picioare
Lângă calendare.

Nopțile-și îneacă
Săbiile-n teacă,
Inima le-ngheață
Înspre dimineață.

Tauri de coridă
Dorm sub cărămidă,
La sunet de goarne
Se ridică-n coarne,

Sfârtecă-n arenă
O lume perenă
Pân’ va fi să plouă
Cu o lume nouă.

Ceruri noi vor naște,
Într-o zi de Paște,
Alte ceruri noi
Numai pentru noi

Un alt univers,
Cel dintâi s-a șters,
Din porunci ecou
Pământul cel nou.

Între nord și sud
Trâmbițe se-aud,
Ieșim din arest
Între est și vest.

Seceri de lumini
Mistuit-au spini,
Toți acei ce-s gata
Strigă: “Maranata!”

Ești tu pregătită
Lume prea grăbită,
Când Mirele vine,
Să renunți la tine?…

Când eu fi-voi un tu,
iar tu fi-vei un eu,
între “da” și-ntre “nu”
va-nflori curcubeu.

Între funduri de mare
și o tâmplă de munte
cu grămezi de-mpăcare
vom întinde o punte.

Învățând a-mpărți
fără-a cere nimic
vom începe-a iubi
sub umbrar de finic.

Învățând dărnicia
tot mai mult, din puțin,
vom gusta bogăția
prin coroana de spin.

Între mâini răstignite
nu vom fi răstigniți;
cei din lumi rătăcite
învățați să iubiți!

Rămână-i lumii lumea,
Acea din miezul ei,
Cu zemuiri de sânge
În staule de miei!

Culeagă-se pe sine
În snopi, la secerat!
E vreme de iertare
Prin Mielul junghiat.

E vreme de iubire
Din cer către pământ
Cât încă locuiește
În oameni Duhul Sfânt.

E timp de rugăciune,
De pace și de har,
În Paștele-nvierii
Urcăm iar la Calvar.

‘Nainte: călăuză,
Un înger grănicer
Ce ne deschide larg
O poarta către cer.

Acolo ne așteaptă
Un înger, ca un sol:
“Veniți de vă uitați,
Mormântul Lui e gol!”

Dacă ar fi să-ți scriem
“La mulți ani”, Românie,
am scrie cu trupuri:
unele, deja topite, deja adormite,
altele încă în picioare, încă
trecute pe numele tău.

Am scrie cu sânge, cu litere mari,
cu soldații anonimi, cu preoți cu prunci și bătrâni,
cu inimile care încă bat,
precum clopotele duminica dimineața.

Am scrie cu vorbe care prind chip,
cu granițe întregi, în limba română,
cu răniți, cu steaguri de luptă
colorate în roșu,
luminate în galben
și fluturate în albastru.

Nu-ți vom scrie cu lacrimi
căci nu mai avem;
au rămas toate la tine
să ne scrii tu, din când în când, cu ele.

Îți vom scrie “La mulți ani!”, Românie,
cu venirile noastre acasă;
deschide-ne poarta inimii tale,
călătorim de atâta vreme pe jos
și vine cu noi și Domnu’ Hristos.

Am adormit în somnul tău, lumină,
doar cât ai închis pleoapele,
să-mi cauți printre vise,
care torceau speranțe
cu ferestre deschise.

Ați locuit în somnul meu, viselor:
când veți pleca, lăsați-mi chiria
pe raftul de veghe;
acolo-mi țin depozitul de amintiri viitoare.

Eu cred că Dumnezeu
ne-a așezat inimile în piept
pentru că, în rugăciune,
cu mâinile împreunate,
inimile să fie legănate.

Și mai cred că inimile bat
în cadență
și atunci când dormim,
să nu rătăcim de Hristos
prin absență.

Dar, inima mea și inima ta,
El, Domnul, le cere și noi le vom da;
ce punem în ele când facem predarea?
o, Doamne! Noi, lutul,
iar Tu pui iertarea.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »