Suntem prea departe de carul cu boi
Și mult prea aproape de cel răsturnat
E mult prea mult humus și luturi în noi
Și prea mult ne-am ars cu păcat.

Cât timp mai e timp, iertare și har,
La Doctor, cu toții! că inima plânge,
La ușa de cruce, pe deal, la Calvar
El face transfuzii de viață și sânge.

Nevolnici, poveri lăsăm fiecare;
Nămeți de-ntuneric ne-nfruntă,
El face minuni și dă vindecare
Apoi ne poftește la nuntă,

Mâna dreaptă a dat o mână de ajutor
mâinii stângi;
când a fost să își ia ajutorul înapoi,
mâna dreaptă trimitea scrisori mâinii stângi:

“Nu cumva suntem surori,
din umerii aceleeași stânci?
îmbrățișate, nu suntem și soră și frate?
împreună, nu am cântat noi la aceeași strună,
și, împreunate, nu am fost
amândouă spălate de păcate?

Nu am întins, una arcul, cealaltă săgeata?
nu am adunat întotdeauna amândouă?
nu am dăruit și am primit în egală măsură?

Nu-i așa, ne-am spălat una pe alta,
suntem egal de egale și, mai ales,
când vor ceva a spune,
degetele tale se întâlnesc cu degetele mele
în rugăciune”.

Prea multe ruine în noi,
prea multe războaie deodată,
prea multă pace abandonată
în forme de oameni prea goi.

În fața nădejdii, zăvoare închise,
suflare de vânt a pustiu
o trâmbiță sună târziu
mai este odihnă în vise?

Tot cerul se face o flamură-steag
de drag de iubire de om:
“Te știu de la lut, atom cu atom
Eu, Domnul, te vindec de omul beteag”

Și-a fost vindecare și este;
se curăță boala păcat
sub crucea prin care pe toți ne-a-mpăcat
Acel ce în ceruri deschide ferestre.

Nu numiți viață ceea ce nu ați trăit cu adevărat!
scoateți din ea ceea ce ați urât,
ce nu ați cuprins cu dragoste,
ceea ce ați furat și ați ascuns,

ce ați risipit în van,
alergările după himere trecătoare,
vânarea de vânt și deșertăciunile,
timpul cât nu v-ați rugat
și, mai ales, uitarea de Dumnezeu.

Faceți socoteala și veți afla
cât ați trăit cu adevărat;
dacă vă dă cu minus, sunteți datori;
mai este în fiecare clipă vreme
de răscumpărare
și vreme de iertare.

Mai este vreme încă, mai este vreme
să ne zidim pe Stâncă spre-a nu ne teme;
mai este încă vreme de iubit
și să trăim cât încă n-am trăit;
mai este timp pentru răscumpărare,
să curgă râu de viață-n fiecare!

Afost odată o pădure în care copacilor
în loc să le crească ramuri le creșteau oase
și în loc de frunze se acopereau cu carne;

Când au ajuns mari au plănuit să plece
undeva în depărtare, așa cum făceau
păsările migratoare.

S-au descălțat de rădăcini ca de ocupație
și au pornit marea migrație,
spre altă plantație,
ca o inundație.

Ajunși lângă rugul aprins, copacii vii
au devenit făclii,
iar când s-au adunat la un loc,
cerul și-a trimis stelele să se aprindă
din pădurea de foc.

Nu suntem ceea ce începem să fim,
Suntem ceea ce Dumnezeu vrea să devenim;
Nu ajungi la capăt de drum dacă nu mergi pe el
Rătăcirile compun pulberi de scrum, și amăgirile, la fel.

La capătul vieții se sfârșește doar viața netrăită
Cealaltă viață călătorește dincolo de lumea rănită;
S-a împânzit pământul de religii, uitând de Dumnezeu
În fiecare steag, și-n efigii, se toarnă mereu chipuri de idol și zeu.

Călătorim tot mai departe, tot mai rapid și vanitos
Și nu învățăm mersul pe jos, către calvar după Hristos;
Murim tot mai devreme, tot mai de tot, și tot mai trist,
Sufletul nostru încă se teme să fie rege urmând pe Crist.

Plecați genunchii pentru țară;
vor spune mai mult decât ura,
decât invectivele și țipetele
noastre unul către altul,
ne vor duce mai departe decât
alergările spre nicăieri
și, aplecați spre pământ,
vom fi mai aproape de cer.

Iertați pe cei ce nu știu a ierta;
cu demnitate împarte bogăția
din sărăcia ta și vei fi binecuvântat.

Vorbește mai mult cu Dumnezeu
și mai puțin cu oamenii care nu ascultă,
celor care nu vorbesc ascultă-le tăcerea,
poate poartă povara rănilor de cuvinte.

Plecați-vă genunchii și plecați-vă inima
pe palmele Celui care, după îngenunchere
vă ridică în picioare, vă numește
ființe umblătoare
și vă încalță cu aripi necăzătoare.

Învăţaţi de la Cuvântul
care a suflat peste celelalte cuvinte
şi le-a însufleţit .

Nu uitaţi că , stelele se logodesc cu luceferi
pentru a nu rămâne văduve,
ca după meteoriţi.

Călătoriţi pe urma lacrimii
pentru că , după ea rămâne drumul purificat
de blestem şi de păcat.

Trunchiurile pomilor
nu se încovoaie
atâta vreme cât ramurile
le trag spre cer.

Încovoiate rămân rădăcinile
în formă de îmbrățișare
a țărânei mamă și a pământului tată,
la sânul care seamănă cu lacrima de ploaie.

Acolo unde cerul se culcă pe pământ
norii se fac perne
la capetele munților
și stelele se cuibăresc în așternut
când greierii cântă a stingere.

Se sting până și șoaptele întârziate,
se sting săruturile îmbrățișate
sub odihna din somn,
iar focurile neaprinse mai suflă în meteoriți
uscându-se de ploi și doinind a vis de flăcări.

Trec îngerii să închidă pleoapele
peste lacrimile de după zăvor,
fac vocalize suave apele
pe clape adormite sub izvor.

Carul mare, carul mic și pleiadele
descarcă tăcerile și alungă iscoadele;
se culcă cerul pe pământ în straie de vânt
-ca omul de rând-
cu Dumnezeu în gând.

Postari mai vechi »